Ultimul spectacol care îl omagia pe Ceauşescu şi tragedia care putea să se producă. Regizor: „Dacă nu era Dumnezeu, mureau sute de oameni“

26 ianuarie era, în anii comunismului, o zi deosebit de importantă, în care artişti de tot felul se întreceau în laude aduse conducătorului iubit. Ultimul astfel de spectacol s-a anulat în ultimul moment în reşedinţa judeţului natal al dictatorului, după ce pe scena celei mai mari săli de spectacole a căzut cortina metalică.

De eveniment îşi aduc şi astăzi aminte cei care l-au trăit înfioraţi. Trebuia să fie, ca în fiecare an, un spectacol grandios, cu aproximativ 500 de artişti, cu momente corale, recitări, proiecţii de film, dansuri tematice, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Slatina, judeţul Olt, cea mai mare din oraş. Artiştii repetaseră vreme de mai bine de o săptămână numai pe scenă, plus repetiţiile din întreprinderi. În spectacol evoluau oameni ai muncii din diverse domenii, din sală alte câteva sute de oameni ar fi trebuit să urmărească totul.

„De la ultimul 26 ianuarie, din 1989, am o amintire foarte tristă. Atunci a căzut cortina metalică la Casa de Cultură a Sindicatelor. Dacă nu era Dumnezeu sau un înger mureau sute de oameni atunci. Dacă ieşea din ghidaj era dezastru, omora ori coriştii, ori pe cei din primele rânduri“, începe să povestească regizorul principal al acelui spectacol, Nichita Dragomira.

„Erau cam 200 de oameni pe scenă, trei coruri: cel al Învăţământului, corul Textila şi Lyrica. Nişte copii s-au jucat la troliu. Era o greşeală gravă a pompierilor. Macaraua nu aveai voie s-o-ncui, chipurile, şi nişte draci de copii s-au jucat la butoane. Şi s-a rupt cablul de susţinere şi a căzut cortina. Are şase tone. A căzut de pe ghidaje. Pur şi simplu de la înălţimea de 4 metri a căzut jos, pe scenă. Care era rolul ei: dacă ia foc scena şi coboară cortina, nu mai ia foc sala, sau invers, dacă izbucneşte focul în sală, nu se mai transmite către scenă. Are nisip şi cenuşă în ea.
Nu-ncepuse spectacolul. Noroc că Bărbuleasca (sora lui Nicolae Ceauşescu, cea care, alături de soţul său, Lică Bărbulescu, dirija judeţul – n.r.) a fost în sfârşit deşteaptă şi a anulat totul. Nu s-a mai făcut absolut nimic, s-a aplanat conflictul. Dar eu am dat cu subsemnatul de m-au găsit dracii, că eram regizorul principal. Se săturaseră ăia de la Securitate chemându-mă.

Deşi acel spectacol nu s-a mai susţinut, zeci de alte spectacole i-au fost închinate de-a lungul anilor FOTO: arhiva personală Nichita Dragomira

În spectacolul ăla erau cam 500 de artişti, sala era plină, ca de obicei. Era un spectacol foarte greu, cu recitări, dansuri tematice, coruri, filme, proiecţii... Aşa se făcea în fiecare an, toţi din ţară făceau, nu era ceva deosebit la noi legat de treaba asta. Dar pentru artişti era un lucru excepţional: chiuleau de la serviciu pentru repetiţii. Din punct de vedere artistic treaba era foarte serios pregătită“, îşi aminteşte Dragomira.

Prim-solistul Operei Române, play-back cu peripeţii

Astfel de poveşti au însă foarte mulţi dintre cei implicaţi în acei ani în mişcarea culturală a oraşului. Deşi astăzi astfel de episoade îi amuză, momentele le-au trăit atunci cu frică. O întâmplare nu putea fi, pentru şefii partidului, rodul hazardului, ci era urmată de anchete temeinice la Miliţie sau Securitate pentru a se demonstra intenţia.

Printr-un astfel de episod a trecut, în 1983, Ioan Smedescu, pe atunci realizator de radio şi cel care răspundea de staţia radio din judeţ şi de cele aproximativ 23.000 difuzoare. În noiembrie, în acel an, tot cu ocazia unui spectacol patriotic grandios, a fost solicitat, la aceeaşi casă de Cultură a Sindicatelor, să asigure regia tehnică, după ce, săptămâni la rând, se ocupase să obţină o înregistrare anume, preferata unui secretar de partid. Pentru a se evidenţia cu acel spectacol, mai-marii din partid au ţinut morţiş să-l aducă la Slatina pe prim-solistul Operei Române, Ionel Voineag. Cântecul pe care acesta îl avea de interpretat, undeva spre sfârşitul spectacolului cu sute de artişti, era „Românie, Plai de dor“. Totul era înregistrat pe bandă, artistul ar fi trebuit să apară în faţa publicul şi să simuleze.

De aici încep, însă, problemele, a povestit Ioan Smedescu: „A ieşit Ionel Voineag al meu pe scenă, a salutat frumos publicul din cap, a luat-o banda mea frumos, fraza muzicală – la, la, la, la – şi când să-nceapă vocea mea pe bandă să cânte „Roomânie..“, banda mea o ia – „Roo-ui-ui-ui-ui“. Îţi dai seama ce-a fost în sală, sala plină, lumea a-nceput – Hă,hă,hă! –, eu am simţit că nu mai sunt pe lume, ăstălalt, Ion, de la sunet, era de la Poştă băiatul, nu mai ştia de el...

Şi, eram obişnuit, aveam dexteritate - dar lucram cu un Tesla prăpădit şi banda asta era profesionistă, de radio, cu o granulaţie mai mare, cu o singură faţă înregistrată, deci avea calitatea de bandă de radio, nu de magnetofon, cum au explicat ăştia după – am derulat rapid „H-H-H-ul“ ăla din sală, am pus-o exact de unde începea fraza muzicală, şi iar: „Roomâniie...“. Ăsta iar s-a făcut că trage aer în piept şi cântă. Şi, când, banda din nou „ui-ui-uiiii“, şi în momentul ăla am vrut iar să pun banda. În sală, râsete şi mai mari. Dar, în momentul când mă pregăteam să derulez, văd, de fapt mai mult simt, cum coborau pe lângă mine haine de piele-haine de piele. M-am trezit, stânga-dreapta, mâinile mele blocate, mâinile inginerului Popa, sunetist, iar blocate, regizorul Dinischiotu (un mare regizor, se ocupa în special de spectacole din astea mari, în toată ţara) înnebunise, a băgat repede dansatorii, totul s-a-ncheiat apoteotic.

Au încercat ca lumea să fie evacuată cât mai repede, pe mine şi pe Popa ne-au înconjurat băieţii în haine de piele, oamenii erau curioşi, nu prea voiau să părăsească sala, să vadă ce se întâmplă, îşi spuneau deja: „Bă, săracii băieţi!“ - că eram tânăr, aveam vreo 27 de ani, aveam fetiţa de trei luni - şi ne-au săltat de-acolo, au dat lumea mai mult forţat afară.

Ne-au luat şi ne-au dus deasupra, în foaier, şi ne-au băgat în birouri. «Tovarăşu’ Smedescu, scrie ce a fost şi cum a fost!». «Păi, cum să fie, tovarăşe...». Şi băieţii, nu, că să scriu cum am sabotat. «Ce să sabotez, tovarăşe?». Până la urmă unul, mai aşa, între ei, m-a cunoscut, şi mi-a zis să scriu ce ştiu, că văd ei, analizează.“.

„Adică ăla se făcea că cântă?“

Au urmat ore de coşmar, în care şi la baie cei doi au fost însoţiţi de băieţii de la Securitate. După ore bune, a povestit regizorul tehnic de atunci, n-au ajuns în arest, aşa cum se stabilise iniţial, ci, luaţi „pe semnătură“ de superiorii lor, au ajuns acasă, iar ancheta şi-a urmat cursul.

„ M-a luat Mărinică, de la Cultură, şi cu Firescu, directorul Casei de Cultură, pe semnătură, că au ei grijă. Hai să bem, hai să bem... Ei vorbeau între ei să mă-mbete, să mă culce. «Mărine, da’ dacă-i vine să sară de la balcon?», îşi spuneau. Îi auzeam ca prin vis, râdeam...“, a povestit Ioan Smedescu.

Chiar în nopatea respectivă s-a plecat însă cu banda, pentru verificări, de la Slatina la Craiova, la Radio, să se stabilească ce s-a întâmplat. Vestea cu cele întâmplate la Slatina deja se răspândise, cei de la Radio Craiova, care-i fuseseră colegi lui Ioan Smedescu, se cunoşteau, au certificat că la mijloc nu e vorba de sabotaj, ci de faptul că s-a folosit o bandă pentru radio pe un aparat de amatori.

Trepăduşii din judeţ şi-au văzut în schimb de anchetă şi, la două zile de la eveniment, i-au prezentat pe vinovaţi tovarăşului prim-secretar, cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, Lică Bărbulescu. Episodul dovedeşte însă faptul că multe dintre excese erau strict ale celor aflaţi în slujba şefilor de partid.

„Partea cealaltă, frumoasă-frumoasă de tot. La două zile ne-a chemat tovarăşul Lică Bărbulescu la raport, să afle ce s-a-ntâmplat. Pe mine, pe Lăptică, secretarul cu Propaganda, pe inginerul Popa, pe cel de la sunet la fel, să explicăm. Şi făcea ne-a Lică, cu ceaiul în faţă: «Ia zi, bă, Lăptică, ia citeşte ce măsuri aţi luat!». «Dacă-mi permiteţi, tovarăşu’ secretar, am luat măsura desfacerii contractului de muncă celor doi tovarăşi şi punerea la dispoziţia organelor judiciare...». «Mă, da’ cu voi ce măsuri aţi luat, mă? Mă Lăptică, voi ce credeţi, mă, după mintea aia a voastră, cum credeţi, mă, că copiii ăştia se gândesc să dea jos pe tovarăşu’, mă?! Băăă, dacă-l dă jos cineva, prostia noastră-l dă jos pe tovarăşu, nu copiii ăştia». Urmează citirea raportului, moment în care, când se ajunge la partea în care se explica faptul că vocea era înregistrată, artistul nu cânta efectiv, se stârneşte alt moment comic, deşi nouă nu prea ne ardea.

Fiecare vizită a „celui mai iubit fiu al ţării“ era evidenţiată

«Mă, io n-am înţeles până acuma cum e cu plai-becu ăla. Adică l-aţi adus degeaba, n-a cântat el? Voi aveaţi şi muzica lui şi-l aveaţi şi p-ăla acolo, care se făcea că cântă?», întreba nea Lică. Acum, ori aşa era vorba lui, mai directă, ori mai şi plusa cu acest „că cântă“, pentru că l-a repetat de foarte multe ori.

«Dac-aveaţi şi vocea lui, de ce l-aţi mai adus, mă, îl cunoştea cineva? Cee? L-aţi mai şi plătit? Urcai tu, mă, Lăptică, pe scenă, şi te mai şi aplauda lumea. Spunea, uite, tovarăşul Lăptică ştie să şi cânte!», a continuat Lică Bărbulescu. «Păi, să vedeţi, tovarăşul Voineag e prim solist şi e şi secretar de partid la Operă», îi explica Lăptică. «Aaaa, şi voi l-aţi adus că e secretar de partid, nu că cântă!».

Şi vine, după, tovarăşul Popescu, de la Cultură, şi-mi spune: «Mă, tovarăşu’ Smedescu, de ce n-ai spus, mă, că ai pile la tovarăşu secretar?». Asta a fost concluzia lui, atâta înţelesese el.“, a povestit Smedescu.

Episodul s-ar fi putut sfârşi chiar mai bine, dacă între timp nu s-ar fi sistat importurile, a mai spus interlocutorul nostru, pentru că la scurt timp, anunţaţi că nu au aparatură profesionistă pentru astfel de evenimente, Ioan Smedescu şi un alt coleg au fost trimişi în Bucureşti să achiţioneze. Şi-ar fi dorit un aparat AKAI, însă li s-a transmis, cu zâmbetul pe buze, că nu se mai poate, nu se mai importă, dacă vor de fabricaţie românească.

Goana după cadouri

Aniversările nu însemnau doar săptămâni întregi de pregătire a spectacolelor pe care, cel puţin al Slatina, conducătorul iubit nu a venit niciodată să le vadă, ci şi o goană febrilă după cel mai potrivit dar. „De el nu ştiu, ştiu că pentru Elena Ceauşescu am fost personal, cu doamna Rada Ilie, de la Etnografie, de vreo două ori, la Tismana, unde se coseau costume populare, replici după ce aveam noi în colecţia de etnografie“, şi-a amintit istoricul Aurelia Grosu. Tot la astfel de episoade a participat şi coordonatorul Centrului de Creaţie de atunci, Nichita Dragomira, în timp ce Ioan Smedescu vorbeşte de cadouri din acelaşi registru şi pentru Nicolae Ceauşescu: cojoace realizate de meşterul popular Dumitru Liceanu, obiecte de ceramică de la meşterii locali, tapiserii etc.