Cine l-a cuminţit pe Iancu Jianu, haiducul de viţă nobilă căruia îi plăcea să-i jupoaie pe boieri şi pe ciocoi - neadevărurile din filmele româneşti
0
Iancu Jianu e singurul haiduc de viţă nobilă din Oltenia. Deşi mulţi români au auzit despre el doar din filme, puţini ştiu detalii despre viaţa sa romantică. Un lucru neştiut este că filmele despre el au redat doar puţine lucruri reale despre el, restul fiind poveşti menite să atragă oamenii la cinema. Unul din aspectele reale este că Iancu a fost, într-adevăr, prins şi condamnat la moarte şi că o fată de viţă nobilă l-a salvat.
Documentele de arhivă demonstrează că Jienii au fost un mare neam boieresc, cu ramificaţii în mai multe judeţe ale ţării, mai ales în cele din dreapta Oltului - Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea – care, din punct de vedere administrativ, formau Oltenia. Născut în familia lui Costache Jianu, el a mai avut încă trei fraţi: Amza, Dumitrache şi Mihalache, Iancu fiind al treilea fiu.
Din neamul Jienilor, el este singurul care şi-a înscris numele în istoria şi conştiinţa neamului nostru, căruia – după cum se exprimă scriitoarea Bucura Dumbravă – cântecul popular i-a împletit „cununa nemuririi, pe car nici o putere pământească n-o dăruieşte mai cu rost decât el”. Despre adolescenţa şi copilăria lui Iancu Jianu există puţine informaţii. Memorialistul Ion Ghica notează că Iancu Jianu a fost crescut “la moşie (...) lângă plugari, cu caii şi cu puşca; vara la munca câmpului, iarna la urşi şi la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin verigă de inel”.
“Iancu Jianu a trăit asemenea altor fii de boieri de rangul al treilea. Şi-a petrecut anii copilăriei şi ai adolescenţei printre ţărani şi fii de ţărani care lucrau proprietăţile Jienilor sau ale altor boieri. Astfel a avut posibilitatea de a cunoaşte modul de viaţă şi de muncă, bucuriile şi, mai ales, necazurile ţărănimii. Aceasta explică, în parte, dragostea pentru ţărănime, sprijinirea luptei acesteia pentru emancipare socială şi naţională. În Caracal, pe lângă Biserica Domnească din localitate, a funcţionat mulţi ani prima şcoală publică din capitala judeţului Romanaţi <întru luminarea şi învăţarea tinerilor dintr-acel oraş şi judeţ>. Ca şi alţi fii de orăşeni–boieri, neguţători sau alte categorii sociale, Iancu Jianu, după toate probabilităţile, a învăţat carte la şcoala de pe lângă Biserica Domnească. După cum afirmă Petre Pandrea, el învăţase chiar limbile slavonă şi greacă. <Pentru ştiinţa sa de carte şi de limbi> îl va folosi, la 1821, Tudor Vladimirescu în calitate de diplomat. Fără îndoială, motivele haiduciei lui Iancu Jianu nu au fost generate de sărăcie deoarece el deţinea mai multe moşii, fiind un mic boier. Deşi de origine boierească, Iancu Jianu s-a apropiat de cei mulţi şi obidiţi, situându-se deasupra intereselor clasei din care provenea, susţinând doleanţele celor săraci prin mijloace care sfidau legea şi autoritatea”, declară doctor în istorie Dana Roxana Nicula, coordonatorul Muzeului Romanaţiului din Caracal.
Cum a ajuns Iancu la un pas de spânzurătoare
În privinţa momentului când Iancu Jianu a declanşat lupta haiducească, documentele vremii oferă informaţii preţioase.
“Devenind exponent al celor nemulţumiţi de asuprirea socială şi naţională, în jurul lui Jianu se adunau alţi răzvrătiţi, iar satele îi protejau şi îi ajutau. Iancu Jianu şi ceata lui au acţionat mai întâi în judeţul Romanaţi, unde fiul logofătului Costache Jianu cunoştea mai bine oamenii şi locurile,ca unul ce trăia şi avea mici proprietăţi în această parte a ţării. Declanşând lupta împotriva regimului fanariot, prin anii 1809-1810, numai în decurs de trei luni, ceata lui Jianu a atacat şi jefuit atâţia boieri, neguţători şi arendaşi încât nimeni nu mai îndrăznea să mai iasă afară din casă”, mai spune Dana Nicula.
Jianu şi tovarăşii lui cooperau cu o altă puternică ceată haiducească comandată de căpitanul Scarlat Fărcăşanu. Prima acţiune în care s-a implicat ceata lui Iancu Jianu a constat în călcarea unui arendaş grec de la Brâncoveni. Până la sfârşitul anului 1812, cetele comandate de Jianu şi Fărcăşanu pedepsiseră un mare număr de boieri, arendaşi, neguţători şi alte persoane înstărite din Romanaţi. Constatând cu îngrijorare că cetele haiduceşti trecuseră la acţiuni de amploare în toată ţara, îndeosebi în provincia de la vest de Olt, unde cele mai primejdioase cete erau cele conduse de Iancu Jianu şi Scarlat Fărcăşanu, stăpânirea a iniţiat măsuri drastice pentru urmărirea şi prinderea acestora. Măsurile iniţiate nu au rămas fără urmări: în cursul lunii decembrie 1812, Iancu Jianu şi ceilalţi oameni din ceata sa au fost prinşi de poteră şi întemniţaţi la închisoarea isprăvnicatului din Caracal, apoi au fost trimişi la Bucureşti.
Iancu Jianu a obţinut iertarea lui vodă Ioan Gheorghe Caragea, iar, la 2 octombrie 1813, domnitorul îi acordă boierului-haiduc rangul boieresc de al doilea mare pitar. La scurt timp, ispravnicul judeţului Romanaţi i-a încredinţat lui Iancu Jianu o dregătorie pe plan local, aceea de zapciu de plasă. Nu rămâne în această funcţie pentru mult timp şi reia lupta, însă, în 1815, este prins, judecat şi condamnat la muncă silnică la ocna Telega, de unde a reuşit să evadeze împreună cu tovarăşii săi. În anul 1817, Jianu este iarăşi prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare.
Începuturile “cuminţirii” lui Iancu
“Potrivit obiceiului pământului”, precizează muzeograful Dana Nicula de la Muzeul Romanaţiului din Caracal, “dacă un tânăr boier era condamnat la moarte prin spânzurătoare şi nu săvârşise fapte de omor, el putea fi amnistiat dacă o tânără din aceeaşi clasă socială cu el îl lua de soţ. Fraţii haiducului intervin pe lângă domnitor să schimbe decizia pedepsei. De asemenea, intervin pe lângă Sultana Gălăşescu, domnişoară din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea Vodă, pentru a-l cere pe Iancu în căsătorie, ceea ce îi oferea haiducului posibilitatea de a scăpa de pedeapsa cu moartea. Sultana Gălăşescu obţine iertarea lui Iancu”.
La 10 aprilie 1817, domnitorul Caragea emite o carte de iertare, pe care o înaintează caimacamului Craiovei şi boierilor divaniţi. Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu, o tânără din Romanaţi – fiica Aniţei Gălăşescu de lângă Balş, căsătoria fiind binecuvântată şi de domnitor, care a înzestrat-o pe Sultana cu 2.500 taleri, bani lichizi şi alţi 200 taleri pentru cheltuielile nunţii. La 16 noiembrie 1818, domnitorul Ioan Caragea părăseşte tronul, locul său fiind luat de Alexandru Şuţu. Domnitorul Şuţu îi acordă haiducului Iancu Jianu dregătoria de judecător la Romanaţi, funcţie în care rămâne până în 1821.
Iancu a avut două fete oficial, dar numai o singură fiica “naturală”
Pe timpul cât a fost judecător la Romanaţi, Iancu Jianu şi soţia sa au locuit în casa tatălui său din Caracal. Iancu a stabilit relaţii cu Tudor Vladimirescu încă din 1820, cunoscând planul de pregătire şi organizare a revoluţiei. În timpul revoluţiei, Iancu l-a ajutat pe Tudor Vladimirescu să treacă cu pandurii Oltul spre Bucureşti. În timpul scurtei domnii a lui Tudor, Iancu Jianu a îndeplinit funcţia de pitar al curţii. Ca urmare a dispoziţiei date de Tudor, la 18-30 aprilie 1821, Divanul a hotărât ca pitarul Ioniţă Jianu şi stolnicul Constantin Borănescu să meargă cu arzuri la valiul de Silistra pentru a încredinţa pe acesta că mişcarea lui Tudor Vladimirescu din Ţara Românească nu este îndreptată împotriva Imperiului Otoman, ci împotriva domnilor fanarioţi.
Mehmet-Selim îi opreşte la Silistra, în 1821, şi îi întemniţează până în august, după care le dă drumul şi se întorc în ţară. Ajuns în ţară, Iancu este arestat de oamenii domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, fiind eliberat în anul 1823. Începând cu acest an, Iancu Jianu nu se mai implică în nicio acţiune împotriva ordinii sociale.
Până în 1830, Iancu Jianu nu a avut copii şi a înfiat o fată din familia Sultanei, nepoată de soră, pe nume Marica sau Mariţa, care apare în testamentul soţilor Jianu. În anul 1835 se naşte singura fiică naturală a Sultanei şi a lui Iancu - Ziţa sau Zinca. Iancu moare la 14 decembrie 1842, la 55 de ani, în urma unei boli de plămâni, fiind îngropat în biserica Adormirea Maicii Domnului din Caracal, ctitoria familiei.
Iancu Jianu în filme
Acţiunile justiţiare ale haiducului Iancu Jianu sunt evocate în baladă, cântecul bătrânesc şi cântecul haiducesc. Balada lui Iancu Jianu este cunoscută într-o gamă bogată de variante ce au avut o largă circulaţie pe teritoriul ţării cu precădere în Oltenia.
„N-aţi auzit de-un Jian / De-un Jian, de un oltean” sau „Frunză verde maghiran / N-aţi auzit de-un oltean / De-un oltean românăţean / Ăla e Iancu Jianu”; „ Tu, Jianule vestit/ Zece ani ai haiducit/ Mie-mi place să jupoi/ Pe boieri şi pe ciocoi/ Să le iau averi şi bani/ Să dau la copii orfani…”.
Figura lui Iancu Jianu a oferit un subiect generos şi pentru cinematografie. O primă peliculă a fost realizată în 1928, care nu se mai păstrează. Pentru filmul “Iancu Jianu” au fost scrise două scenarii, unul de către poetul Dimitrie Ciurezu, şi altul de N. N. Şerbănescu şi Isaiia Răcăciuni. S-a impus cel de-al doilea scenariu având la bază romanul “Haiducii” scris de Bucura Dumbravă. Interpretul titular al rolului Iancu Jianu a fost actorul Dorin Sireteanu de la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar în rolul Sultanei, actriţa Iva Dugan. În 1981, în regia lui Dinu Cocea, apar două filme despre haiduc: “Iancu Jianu zapciul” şi “Iancu Jianu haiducul”. Scenariul nu respectă adevărul istoric. Protagonistul filmului este actorul Adrian Pintea.
Iancu, ibovnice în fiecare sat al Olteniei
Despre Iancu Jianu se spunea că era iubit de femei, că avea câte o ibovnică în fiecare sat din Oltenia. În folclor, literatură, dramaturgie şi în cinematografie, figura sa a fost idealizată, fiind prezentat drept un bărbat chipeş, înalt, vânjos şi frumos, aşa cum îi stătea bine unui haiduc. Prin 1870-1871, după ce se jucase în Caracal piesa “Iancu Jianu”, în interpretarea actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Fană (Ştefan) Jianu, nepotul haiducului - surprins de figura actorului care îl interpreta pe Jianu - a afirmat: “Bine aţi jucat, dar Iancu Jianu din piesa voastră e altul, nu este cel adevărat. Cel adevărat nu era frumos (…), era scund, cu părul şi mustăţile roşii şi ciupit de vărsat. De ce aţi făcut pe nenea Iancu aşa de frumos?”.
Memorialistul Ion Ghica l-a văzut pe haiduc la conacul tatălui său de la Ghergani în 1829 şi i-a făcut un portret veridic: “... un om scurt, îndesat, ras şi cu mustaţă deasă şi scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică; pe cap - şapcă peste fes, la brău pistoale şi un cuţit cu prăsele de os şi cu puşca în cumpănă în mâna dreaptă”.
Indiferent de modul cum şi-a trăit viaţa, cum a arătat el în realitate fizic sau câte ibovnice a avut, cert este că, pentru oraşul Caracal, haiducul Iancu Jianu reprezintă o adevărată emblemă. Casa acestuia rămâne cea mai veche din oraş. În prezent, aceasta se află în plin proces de reabilitare de aproape şase ani.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
