Secretele ținutului căpșunilor din România comunistă. Satul de unde plecau vagoanele pline cu fructe spre URSS și Europa
0Cele mai apreciate căpșuni din România au fost recoltate, decenii la rând, din Satu Mare, județ care a primit și numele de „Țara Căpșunilor”. Emblema sa a fost comuna Halmeu, aflată la granița de nord-vest a României, locul de unde căpșunile erau exportate în țările vecine.
Halmeu, o comună cu aproximativ 5.000 de locuitori din nordul României, situată în județul Satu Mare, la granița cu Ucraina și Ungaria, a devenit faimoasă încă de la mijlocul secolului trecut pentru vastele sale culturi de căpșuni.
„Pământurile din zona Halmeu sunt propice pentru cultivarea căpșunilor. Încă înainte de al doilea război mondial, în Halmeu s-au adus și cultivat primele plante de căpșuni. Halmeu este numită de alți vecini ai județului Țara Căpșunilor”, informează Primăria comunei Halmeu.
Căpșunile, marfă de export
La început de vară, căpșunile din Halmeu și din satele sale învecinate din Satu Mare au împânzit piețele din toată România, fiind căutate și recunoscute pentru aroma, parfumul și pentru mărimea lor „cât pumnul”, după cum le laudă comercianții.
Povestea plantațiilor de căpșuni din Satu Mare a început în primii ani de comunism, odată cu înființarea gospodăriilor de stat, pe care autoritățile comuniste au plănuit cultivarea căpșunilor și a altor arbuști fructiferi, ale căror fructe puteau fi exportate. Până în Al Doilea Război Mondial, România nu exportase căpșuni, în timp ce state ca Bulgaria beneficiau din plin de comerțul în afara țării.
Terenurile fertile, poziționarea localității Halmeu la fosta graniță a României cu URSS (în prezent cu Ucraina), apropierea ei față de frontiera cu Ungaria, precum și existența unei linii ferate care o traversează, ieșind prin vama Halmeu, au favorizat extinderea culturilor de căpșuni și cele ale altor arbuști fructiferi din zonă.
„Căpșunul este cultivat pe scară largă în județ, într-o măsură mai mare decât în alte zone ale țării, iar fructele sale sunt foarte apreciate atât pe piața internă, cât și la export, datorită gustului plăcut și conținutului bogat în substanțe nutritive. Fructele sunt solicitate pentru consum în stare proaspătă, pentru conserve, dar și în industria alimentară, unde se transformă în produse extrem de gustoase. De asemenea, produsele proaspete sau congelate sunt foarte căutate la export, oferind prețuri avantajoase producătorilor”, informa Cronica Sătmăreană, în 1970.
Țara căpșunilor în expansiune
La acea vreme, satele Viile Satu Mare, Viile Turulung, Halmeu și Ardud se remarcau printr-o competiție în privința cultivării căpșunilor. Potrivit specialiștilor din acei ani, plantele se adaptaseră excelent condițiilor pedoclimatice locale, fiind puțin pretențioase, ușor de înmulțit prin stoloni și capabile să rodească încă din al doilea an după plantare. Înființarea și întreținerea unui hectar de căpșuni era considerată extrem de rentabilă, potrivit relatărilor din presa anilor ’70.
„Direcția Agricolă Județeană Satu Mare a elaborat un plan pentru extinderea arealului de producție. În următorii cinci ani se preconizează creșterea suprafețelor cultivate la 2.600–2.700 de hectare, dintre care 1.500–1.600 de hectare în cadrul cooperativelor agricole de producție. Unitățile din Călinești-Oaș, Pomi, Valea Vinului, Satu Mare și Turț vor fi specializate în cultura căpșunului, fiecare alocând aproximativ 100 de hectare. În alte 36 de cooperative, această cultură va fi extinsă cu câte 20–30 de hectare fiecare”, relata un cotidian local în anul 1970.
La începutul anilor ’70, satele din „țara căpșunilor” produceau anual peste 15.000 de tone de fructe, o parte fiind exportată către URSS, Ungaria, Polonia, fosta Cehoslovacia și fosta Republică Democrată Germană.
Deși aparent ușoară, cultivarea și procesarea căpșunilor se confrunta cu numeroase dificultăți, specifice epocii comuniste. Deși plantațiile erau extinse, acestea nu atingeau cifrele ambițioase prognozate de regimul comunist, însumând aproximativ 1.000 de hectare. Întregul proces, de la plantare la întreținere, recoltare și export, era centralizat excesiv, generând anual pierderi pentru statul român.
Afacerea căpșunilor proaspete, plină de probleme
Sezonul de recoltare lua adesea prin surprindere cooperativele locale: forța de muncă era insuficientă, lăzile pentru depozitare lipseau, iar condițiile din depozite erau inadecvate. O mare parte din producția de căpșuni, fructe extrem de perisabile, se strica înainte de a putea fi livrată în afara granițelor.
„La Gherța Mare, achizitorul Ioan Baba ne spune că preia zilnic circa patru tine tone de căpșuni. Centrul de prelucrare nu îi primește însă, iar astfel, o cantitate de 4.500 kilograme zace de două zile într-o șură – în stare avansată de degradare”, informa ziarul local în 1968.
La Turț, într-un alt centru de colectare, nu mai era nevoie să fie căutat locul unde se află centrul de achiziționare.
„Mirosul căpșunilor intrate în descompunere era cel mai sigur indiciu. La centrul de prelucrare peste 1.000 de butoaie stăteau sub razele soarelui. Din lipsă de bioxid de sulf, nu pot fi închise. Responsabilul se plânge și de lipsa ambalajelor. A primit 6 tuburi, cantitate care permite prelucrarea a aproximativ 80 de tone de căpșuni, însă în depozit se află un stoc de 161 de tone”, informa Cronica Sătmăreană.
Cei 60 de muncitori de aici, priveau nepăsători spre căpșunile care ajungeau să putrezească, în timp ce unii producători se declarau nemulțumiți de modul în care era gestionat centrul.
„Am căpșuni pe o suprafață de 25 de ari – ne spune Vasile Farcaș. Pentru strângerea lor mi s-au dat doar 10 lăzi! Nemulțumirea este amplificată de modul în care achizitorii preiau căpșunile. Cantitatea predată de producător nu este trecută automat în borderou, iar declasarea fructelor – survenită în timpul staționării la achizitor – este suportată tot de producător”, informa ziarul.
Satu Mare aducea jumătate din producția de căpșuni pentru export
În ciuda pierderilor și a numeroaselor dificultăți logistice, satele din județul Satu Mare continuau să se mândrească, în anii ’70, cu o recoltă bogată de căpșuni.
„În acest an, se estimează că județul Satu Mare va furniza aproximativ jumătate din cantitatea de căpșuni destinată exportului la nivel național. Este vorba de un volum semnificativ, echivalent cu sute de vagoane de căpșuni proaspeți și semiprelucrati. De mai bine de o săptămână, în principalele bazine de producție – Ardud, Halmeu, Viile Satu Mare, Turț și altele – recoltarea acestui fruct valoros se desfășoară într-un ritm intens”, informa Cronica Sătmăreană, în 1970.
După recoltare, camioanele cu fructe ajungeau la centrul de triere din Satu Mare. Căpșunii care corespundeau standardelor de calitate pentru export erau direcționați către rampa de încărcare, unde, sub supravegherea specialiștilor, erau ambalați în lădițe și încărcați în vagoane frigorifice.
La Halmeu, un alt centru important de colectare și export, lucrurile nu funcționau la fel de eficient. Vagoanele frigorifice așteptau să fie încărcate, însă ritmul era lent, iar organizarea deficitară.
„În fața rampei principale de încărcare găsim 14 vagoane frigorifice și două auto-hencere gata pentru încărcarea mărfurilor. Pe rampă, lădițe pline cu zeci de mii de coșulețe. Între timp, de la centrele de achiziții sosesc zeci de camioane cu căpșuni proaspeți, destinați exportului. Mare învălmășeală! Pe rampă, numărăm circa 300 de oameni. Vedem că unii stau cu mâinile în buzunar, alții ciugulesc din căpșuni, ici-colo câte un grup de fete se învârte în jurul lăzilor, iar foarte puține brațe de muncă participă efectiv la încărcarea vagoanelor”, relata un jurnalist local într-un reportaj de teren.
Exporturile de căpșuni din România comunistă, pline de provocări
Problemele erau multiple: lipsa materialelor, întârzieri, ambalaje necorespunzătoare și manipulare defectuoasă.
„Noaptea, la ora 12, am aflat că nu mai avem clei pentru etichetele de pe lădițe. A trebuit să așteptăm mai bine de o oră până să facem rost de lipici. În acest timp, nu s-a încărcat nimic. Cu o noapte înainte, situația a fost similară. Din această cauză, marfa a fost încărcată ziua, pe căldură, ceea ce a dus la degradarea fructelor și a afectat negativ posibilitățile de valorificare la export”, informa același articol.
Ambalajele lăsau, de asemenea, de dorit. Forma comercială – coșulețele din plastic – era nesatisfăcătoare, informa ziarul.
„Etichetele sunt lipite la întâmplare sau se dezlipesc. Nu se respectă gradul de coacere și nici modul uniform de așezare a fructelor. Uneori, căpșunii sunt puși în lăzi inadecvate, fără elementele necesare, sau în coșulețe fără număr de identificare”, notau reporterii.
Condițiile precare de transport contribuiau și ele la pierderi.
„Tot pe rampă se găsesc lăzi cu căpșuni zdrobiți, afectați de drumurile prost întreținute din zonele Porumbești–Halmeu, Aeroport–Ardud, Viile Satu Mare, Dobra, Necopoi și altele”, informa Cronica Sătmăreană.
Halmeu nu era doar „ținutul căpșunilor”, ci și un punct strategic pe harta României comuniste. În anii ‘50, gara din Halmeu a fost un nod feroviar important: pe aici treceau nenumăratele garnituri de tren încărcate cu resursele valoroase ale țării, de la uraniu, la aurul din Munții Apuseni și cheresteaua care luau drumul Uniunii Sovietice.
Se încarcă comentariile...
