Secretele unei reşedinţe de vară a patriarhilor României: aici a locuit un an mareşalul Poloniei în Al Doilea Război Mondial

În Al Doilea Război Mondial, timp de mai bine de un an, între octombrie 1939 şi decembrie 1940, Edward Rydz-Śmigł, mareşalul Poloniei, a stat în reşedinţa patriarhală din comuna argeşeană Dragoslavele. Acolo, mareşalul a început să pregătească mişcarea de rezistenţă poloneză.

Circa 120.000 de militari polonezi ajung în România şi Ungaria, la începutul lunii octombrie 1939, de unde, ulterior se vor îndrepta spre Franţa şi Anglia. Printre cei cei care au ajuns în România s-a numărat şi mareşalul Poloniei, Edward Rydz-Śmigły. După cum ne-a precizat profesorul de istorie Claudiu Rădulescu, ”după ce Polonia a fost înfrântă de nazişti, mareşalul a ajuns în România, unde a fost internat într-un lagăr de refugiaţi. Asta oficial. Neoficial, acesta a fost cazat la reşedinţa de vară a patriarhilor României din comuna argeşeană Dragoslavele, unde a început să pregătească mişcarea de rezistenţă poloneză.

În arhivele Primăriei Dragoslavele sunt mai multe mărturii ale unor localnici privind prezenţa mareşalului.

”Mareşalul, de statură mică, în civil, semăna mai mult cu un cleric decât cu un militar”

Iată evenimentul venirii în Dragoslavele a mareşalului Poloniei Rydz-Smigly (unul dintre principalii comandanţi militari polonezi din timpul celui de-al doilea război mondial), văzut şi descris de preotul paroh de la acea vreme, Ioan Pârvu:

”S-a răspândit în sat zvonul că la vila Patriarhiei au sosit nişte militari polonezi sub paza unui ofiţer român şi a câtorva soldaţi. Era vorba de mareşalul Rydz-Smigly şi mica sa suită: colonelul Wenda, ofiţer de stat major, dr. Cianciara, aghiotantul maior şi încă două persoane. În trei săptămâni armata poloneză fusese zdrobită de nemţi. Guvernul lor plecase în exil, trecând prin ţara noastră, pentru că erau aliaţii noştri. Odată cu fruntaşii politici şi militari ai Poloniei, cărora guvernul român le-a făcut la Cernăuţi o frumoasă primire, în frunte cu mitropolitul Visarion Puiu, care a supărat pe nemţi (încât mitropolitul a fost declarat criminal de război şi s-a refugiat la Paris), au trecut şi au rămas în România pentru destul timp un număr destul de mare de polonezi. M-am prezentat la dânşii, i-am întrebat cum se simt aici şi mi-au spus că bine.

Mareşalul, de statură mică, în civil, semăna mai mult cu un cleric decât cu un militar. Avea un temperament calm, era prietenos şi ne înţelegeam în franţuzeşte. Auzise deja că mă ocupam şi cu pictura, m-a invitat să lucrăm împreună, să-i aduc şi modele de copii şi femei în costum naţional. M-a întrebat dacă pictez în fiecare zi. I-am răspuns că un preot de sat mai are şi vite, şi lemne de tăiat şi mi-a spus: Astea nu sunt treburi care să te oprească. Eu, cu grijile de conducător suprem de armată, pictez în fiecare zi. Se şi putea observa, picta frumos în stil clasic, avea cu dânsul toate cele necesare, iar lucrările pe pânză, în ulei, le trimitea prin poşta locală la prieteni şi cunoscuţi în SUA, Franţa şi Anglia (dacă nu cumva strecura şi mesaje).

Am pictat împreună portretul fetiţei Marioara I. Popescu, al tinerei Mira Diţă şi n-a isprăvit decât turla bisericii din Suseni. Se deplasa pe o rază de 1 km, când picta după natură, supravegheat de la distanţă de locotenentul în rezervă (un învăţător moldovean, care se purta politicos cu dânşii, dar îi şi curăţa de bani la poker). Într-o zi mi-a arătat, zâmbind, în gazeta L’Humanite, cum schimbau ţigări şi mici cadouri la graniţa poloneză ostaşii germani şi sovietici după pactul încheiat între Stalin şi Hitler. Era convins: Polonia va renaşte, cu ajutorul aliaţilor şi al lui Dumnezeu”.

A fugit din România cu paşapoarte false

Preotul Pârvu a descris şi cum a aflat de plecare mareşalului:

”Într-o dimineaţă friguroasă m-am dus să întreb ce face domnul mareşal. Aghiotantul, cam bâlbâindu-se, mi-a spus: Nu prea se simte bine. I-am urat sănătate, iar a doua zi aghiotantul a venit la mine la gazdă şi mi-a înmânat din partea mareşalului un şasiu de pânză şi câteva pensule şi tuburi cu vopsele, ca amintire. Mi-a dat să gândesc ceva, dar mi-a răspuns că încă nu se simte bine. De fapt evadase de câteva zile împreună cu colonelul Wenda şi celelalte persoane, în afară de doctorul Cianciara pe care l-am întâlnit liber în Câmpulung şi de aghiotantul Felix care rămăseseră să mascheze evadarea şi să suporte împreună cu ofiţerul român chinurile şi ancheta severă.

Ulterior am aflat că, având asentimentul celor ce îi păzeau, cu paşapoarte false în buzunar, procurate de preotul catolic şi dentist, au trecut într-o noapte noroasă pe sub sârma ghimpată dinspre nord, unde îi aştepta un autoturism care i-a dus la Constanţa, de unde s-au îmbarcat pe un vas, care i-a dus să ia contact cu legiunea armatei poloneze ce se formase în nordul Africii, unde colonelul Wenda şi-a dat viaţa pentru Polonia, iar mareşalul s-a întors deghizat în Polonia unde a organizat mişcarea de rezistenţă”.

Mareşalul, monitorizat de serviciul de pază şi protecţie

Din documentele aflate în Arhivele Militare Române se pot afla pe zile şi pe ore toate acţiunile întreprinse pentru paza mareşalului Rydz-Smigly şi a suitei sale, precum şi activitatea acestora, pe luni şi zile. Din referatul trimis ministrului de interne, prin adresa nr. 12887/1940, se raportează:

”Mareşalul Rydz-Smigly a fost instalat la Dragoslavele în conformitate cu dispoziţia dată de Ministerul Ordinei Publice. Niciodată însă mareşalul şi ofiţerii din suita sa n-au putut fi consideraţi civili, ci dimpotrivă trecuţi ca: un general şi trei ofiţeri superiori“.

Tabelul cuprinde alături de mareşal, pe colonelul Wenda Zigmunt, comandantul Krzeckowsky Jerzy, locotenent-colonelul medic Cianciara Henryc şi pe inginerul Wedzugolsky Karol. Alături de ofiţeri, mareşalul avea un valet personal pe nume Felix Wiazowsky, civil, şi un şofer Kudnik Kenerik. De asemenea, o bucătăreasă pe nume Măndica Panaitescu, de 44 de ani, o femeie care se ocupa de spălatul hainelor, lenjeriilor şi cusături, anume Mina M. Diţă, de 28 de ani şi soţia paznicului Vilei Vasiliu, Steliana Chivulete de 27 de ani (ultimele două din Dragoslavele).

Din 26 iulie 1940 mareşalului i se aprobă cererea de către Ministerul Internelor, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, ca doamna Georgescu să poată preda lecţii de franceză mareşalului, fiind sfătuită să nu se preteze la niciun joc al domnului mareşal. Din rapoartele serviciului de pază se observă că internaţii la Vila Vasiliu din Dragoslavele ”erau în toate împrejurările, foarte reverenţioşi... şi că nu s-a ivit nicio nemulţumire”. Toată perioada cât a stat la Dragoslavele mareşalul a fost atent monitorizat de serviciul de pază şi protecţie, raportându-se toate plimbările, ieşirile şi intrările din incinta vilei, zilele şi locurile unde picta şi cu cine lua legătura mareşalul sau cei din suita sa.

După cum spune profesorul de istorie Claudiu Rădulescu, ”Mareşalul Poloniei a plecat de la Dragoslavele pe 10 decembrie 1940 şi apoi a ajuns în Ungaria. Miscarile sale au atras însă atenţia lui Władysław Sikorski, care-şi asumase funcţiile de premier în exil şi şef al Armatei Poloneze. Sikorski a anunţat mişcarea de rezistenţă din Polonia că va considera intrarea mareşalului în Polonia ca un act de sabotaj la adresa Guvernului în exil şi că Edward Rydz-Śmigły va trebui trimis în Imperiul Britanic. Mareşalul părăseşte Ungaria la 25 octombrie 1941 şi ajunge in Polonia, prin Slovacia. Pe 30 octombrie ajunge la Varşovia, pentru a lupta în Rezistenţă ca simplu soldat dupa ce şi-a suspendat voluntar gradul de mareşal. La cinci săptămâni dupa sosirea la Varşovia moare din cauza unui atac de cord. Mai sunt însă şi acum unele semne de întrebare asupra morţii sale, nefiind exclusă nici ipoteza unei execuţii comise de nazişti”.