Povestea românului care a scăpat din atentatele teroriste de la World Trade Center: „Libertatea personală nu mai este aceeaşi, doar poliţiştii au mai multă”

La 15 ani de la atentatele de la New York, Adevărul a stat de vorbă un supravieţuitor român al atacurilor de la World Trade Center. Stabilit în America din 1996, Nicu Benesch (61 de ani), un specialist în IT, lucra la etajul 14 din cel de-al doilea turn de la World Trade Center în momentul în care turnurile au fost lovite.

Biroul lui Nicu Benesch era chiar pe partea pe care a fost lovit turnul. A reuşit să coboare pe scări şi şi-a convins zeci de colegi să îl urmeze, salvându-le practic viaţa. A doua zi a revenit ca voluntar la Ground Zero, lucrând 48 de ore fără întrerupere. Mai trebuie spus că în 1977, Nicu Benesch a scăpat ca prin minune şi din cutremurul de la Bucureşti.

„Am văzut în afară de bucăţi de trupuri şi bucăţi din avion, oameni care se aruncau în gol. E imaginea care m-a marcat cel mai mult”

Care sunt cele mai puternice amintiri din acea zi teribilă de 11 septembrie 2001?

Eu lucram în turnul numărul unu de la World Trade Center, turn ce a fost primul lovit. După ce mi-am scos colegii afară, am traversat strada Hudson şi ne-am dus pe malul râului, în zona World Financial Center. De pe malul râului priveam flăcările din turnul numărul unu. Şi uitându-ne la flăcări am văzut cum a intrat celălalt avion în turnul numărul doi. Le-am spus colegilor să se îndrepte spre nord, pentru că mă gândeam că vor mai urma şi alte atacuri şi bănuiam că ar putea fi atinse şi alte obiective din sudul insulei Manhattan. După ce le-am spus colegilor să se îndrepte spre nord, eu m-am întors la Turnurile Gemene ca să îmi recuperez maşina. Şi asta nu pentru că m-aş fi gândit la valoarea maşinii, ci pentru că m-am gândit că toate mijloacele de transport în comun vor fi blocate, că va fi panică şi drept urmare am nevoie de un mijloc de transport care să mă scoată din zona respectivă. Întorcându-mă spre turnuri, am văzut, în afară de bucăţi de trupuri şi bucăţi din avion, oameni care se aruncau în gol... Şi acum, când mă gândesc la acele clipe, mă încearcă o emoţie teribilă...

Care a fost primul gând atunci când aţi auzit exploziile?

Lucram la etajul 14. Ajunsesem chiar mai devreme la serviciu. Era prima zi după concediu. Fusesem în concediu, o săptămână în România şi o săptămână în Austria. M-am trezit foarte devreme pe 11 septembrie 2001, pe la patru dimineaţa şi mi-am zis să ajung mai devreme la lucru, gândindu-mă că mă aşteaptă o grămadă de lucruri de făcut. Fiind la birou, am simţit un prim şoc şi la un interval de câteva secunde încă un şoc. Primul gând a fost că e un cutremur, şi asta pentru că trecusem prin experienţa cutremurului din 1977 de la Bucureşti. M-am dus la fereastra biroului, care dădea înspre Hudson Street, şi am văzu că traficul era deja blocat. M-am gândit din nou că e cutremur. M-am uitat apoi pe ferestrele dinspre nord şi am văzut bucăţi din clădire ce cădeau. După aceea, când le-am spus colegilor să ne adunăm ca să coborâm scările, am constatat că totul funcţiona, lifturile mergeau, luminile erau aprinse. Unii colegi au vrut să ia liftul, le-am spus să coborâm pe scări. Şi, în timp ce coboram, am văzut oameni care urcau. Le-am spus şi lor să coboare, dar au refuzat. Probabil că în mintea lor era amintirea unui alt atentat de la World Trade Center, cel din 1993, acela cu un camion cu explozibil. Şi ei s-au gândit că e ceva similar şi că trebuie să urce mai sus, să fie protejaţi. Şi a fost exact invers.

Am ajuns la o ieşire înspre nord şi ridicându-mi ochii spre vârful turnului, am văzut flăcări şi o gaură mare. În clipa aceea m-am gândit că un avion de mici dimensiuni o fi lovit turnul. Când am văzut al doilea avion, mi-am spus că în mod cert e vorba de un atac. În timp ce mă întorceam spre turnuri, am văzut pe jos un pinion de la un avion, vopsit într-o nuanţă de kaki, precum avioanele de război. L-am ridicat de jos, m-am uitat la el şi pentru o clipă m-am gândit că poate ne atacă ruşii. După ce am ridicat piesa de avion, a apărut lângă mine un tânăr îmbrăcat la costum şi mi-a spus să o las jos, că e o dovadă pentru investigaţie. I-am spus că am amprentele pe piesă şi l-am rugat să mă lase să şterg amprentele de pe piesa respectivă. M-a lăsat să fac asta.

„Din cauza spaimei, o colegă se ascunsese în dulapul unde ţineam hainele”

Aţi salvat mai mulţi colegi din primul turn de la WTC prin faptul că i-aţi convins să coboare. Aţi contabilizat numărul lor?

Nu mă consider un salvator. E adevărat totuşi că în momentul impactului primului avion unii colegi continuau să lucreze. Le-am spus: „Gata, lăsaţi tot, să o luăm din loc”. Din cauza spaimei, o domnişoară de la recepţie se ascunsese în dulapul unde ţineam hainele şi nu vroia să iasă. Am reuşit cu greu să o conving. Poate că dacă nu eram eu, altcineva o scotea de acolo. După evenimente, am primit de la firmă o diplomă.

A doua zi după atentate v-aţi oferit foarte rapid ca voluntar la Ground Zero. Cum a fost acea experienţă şi care a fost momentul care v-a impresionat cel mai mult?

Tot uitându-mă seara la imaginile cu atentatele, nu am mai putut rezista şi m-am dus la Ground Zero şi m-am oferit voluntar. Lucrul ce m-a impresionat cel mai mult a fost numărul extraordinar de mare de voluntari. Erau atât de mulţi dornici să ajute, încât autorităţile ajunseseră la un moment dat să nu mai primească voluntari. Eu am ajuns în zonă cu vreo trei ore înainte ca autorităţile să nu mai primească voluntari. Mi s-a dat un card special de acces ca voluntar. Am ajutat cum am putut, am făcut inclusiv sandwichuri pentru pompierii care lucrau acolo. Am lucrat la Ground Zero 48 de ore fără pauză. Acele mormane uriaşe de materiale de construcţii rămase după prăbuşirea turnurilor m-au făcut să îmi aduc aminte de cutremurul din 1977 din Bucureşti, când eu eram în clădirea Restaurantului Dunărea, şi atunci am scăpat, tot aşa, ca prin minune.

„Când coboram scările de la World Trade Center imediat după atacuri, prima imagine ce mi-a venit în minte a fost cea a părintelui Teofil Părăian, pe care îl cunoscusem înainte de atentate”

Aţi scăpat ca prin minune şi de la cutremurul din 1977. Sunteţi născut într-o zodie a supravieţuirii miraculoase?

Am fost pe muchie de cuţit şi în 1977, aşa este. Am avut noroc, ce să zic.

Cum a fost revenirea la lucru după atacurile de la World Trade Center?

La două zile după atentate, preşedintele companiei ne-a spus că toţi cei care au fost în World Trade Center au vacanţă cât vor ei. Şi primul lucru la care m-am gândit a fost să îmi iau bilet să mă duc în România. Vream să merg la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Acolo îl cunoscusem în vacanţa de dinainte de atentate pe arhimandritul Teofil Părăian, un om cu mult suflet şi cu mult har. Când coboram scările de la World Trade Center imediat după atacuri, prima imagine ce mi-a venit în minte a fost cea a acestui părinte. A fost o senzaţie specială. La cinci zile de la atentate, m-am dus în România într-un avion aproape gol. Nu cred că erau mai mult de 20-30 de pasageri într-un avion cu capacitate de 200 de locuri. Aşa era atunci în toate avioanele, era o psihoză generală, nu mai vrea nimeni să mai meargă cu avionul... După ce am aterizat, m-am dus din nou la mănăstirea Brâncoveanu să îl văd pe arhimandritul Părăian. Când l-am revăzut, i-am spus că vorbisem în urmă cu câteva săptămâni, că locuiesc în New York şi că am scăpat din World Trade Center. În acel moment, faţa părintelui Teofil Părăian s-a luminat, a venit la mine şi m-a strâns în braţe. A fost un moment cu adevărat special.

Care sunt gândurile dumneavoastră acum la 15 ani de la teribilele atentate? Cum e New York-ul acum?

E foarte mult schimbat New York-ul de azi. Spre exemplu, de Anul Nou, se sudează toate capacele de canal din zona Times Square înainte să se adune lumea să sărbătorească Revelionul. Am senzaţia că libertatea personală nu mai este aceeaşi ca libertatea de dinainte de atentate, şi mă refer aici la libertatea de exprimare, libertatea de a te deplasa. Poliţiştii au mai multă libertate, iar cetăţenii normali mai puţină.