Portarul care a jucat şi cu Dobrin, şi cu Hagi. Pe care îl consideră mai bun
0Unul dintre cei mai apreciaţi portari români, cu 324 de prezenţe în prima ligă, Gheorghe Cristian a avut şansa de a juca şi cu Nicolae Dobrin, şi cu Gheorghe Hagi. Sportivul, în vârstă de 64 de ani, a povestit cum a ajuns să joace în liga mare şi care au fost cele mai frumoase momente, atât de pe teren, cât şi din vestiare.
Gheorghe Cristian s-a născut şi a copilărit în Bucureşti, bătând mingea în spatele blocului. La vârsta de 10 ani a făcut primii paşi serioşi în fotbal, în cadrul clubului Steaua Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Francisc Fabian. Perioada sa de juniorat a fost legată de numele clubului de fotbal Autobuzul, devenit ulterior Rocar, unde în 1971, la vârsta de 15 ani, a debutat în divizia C.
Un an mai târziu, preşedintele FC Argeş Puiu Rapaport punea ochii pe Cristian şi-l aducea la echipă. Venirea lui a coincis cu cea mai frumoasă perioadă din istoria clubului antrenat de Florin Halagian – „Dom’ profesor“, aşa cum i se adresau jucătorii.
Între anii 1974 şi 1986, portarul Gheorghe Cristian a avut cele mai multe partide jucate în prima ligă pentru FC Argeş, respectiv 272. În 1979 a devenit campion naţional, după cel mai frumos meci din istoria campionatului, în care FC Argeş a învins-o, la Bucureşti, pe Dinamo cu 4-3, printr-un gol marcat de Dobrin în minutul ’90.
„Înainte de meci, noi am stat în cantonament la Snagov. Halagian era foarte calm în ziua jocului. Ne-a spus: «Băieţi, e şansa voastră! Noi n-avem nimic de pierdut, ei au mult de pierdut». Pentru Dinamo conta enorm acel meci. Am intrat foarte calmi în teren, fără emoţii, fără frică şi ne-a ieşit jocul. Chiar dacă ei au deschis scorul, noi am remontat şi am ajuns să conducem cu 3-1. După care şi-a intrat în rol arbitrul, dând două penalty-uri complet aiurea. Până la urmă, Dobrin a făcut diferenţa. Ca detaliu de culise, după meci, pe teren, când noi ne bucuram, a venit Cornel Dinu, cu care eram coleg de cameră la naţională, şi mi-a spus: «Băi, Cristi, aţi avut jucători cumpăraţi!». I-am spus: «Nu e adevărat! Noi am câştigat, asta e viaţa!». După acel meci, am rămas în Bucureşti“, povesteşte fostul portar.
„Mircea Sandu era un atacant foarte arţăgos”
Gheorghe Cristian a apărat poarta echipei naţionale a României în 14 meciuri, având şi 17 partide în cupele europene cu FC Argeş şi Sportul Studenţesc. În afară de cele două echipe, a mai jucat la Gloria Bistriţa. De-a lungul carierei, a avut de înfruntat mulţi atacanţi periculoşi, dintre care îi aminteşte pe Dudu Georgescu, Rodion Cămătaru, Victor Piţurcă şi Mircea Sandu.
„Când jucam cu Sportul, Mircea Sandu era un atacant foarte arţăgos, inclusiv verbal. Tot timpul punea presiune pe fundaşi şi pe portari. Eu nu intram în capcana asta, eram relaxat. În ceea ce priveşte atacanţii de peste hotare, i-aş menţiona pe Tony Woodcock şi Trevor Francis, de la Nottingham Forest, doi înaintaşi foarte buni. Şi ar mai fi iugoslavul Sušic, un atacant de mare clasă.“
Un meci cât un miracol
Spune că cele mai frumoase amintiri din teren le are din perioada în care a jucat la Sportul Studenţesc, unde crede că a făcut şi cel mai bun meci din carieră. „Meciul cu Brondby, din toamna lui 1987, în urma căruia ne-am calificat în turul trei al Cupei UEFA, cred că a fost cel mai bun. În meciul tur, danezii, care aveau o echipă foarte puternică, printre jucători aflându-se celebrii Peter Schmeichel şi Brian Laudrup, câştigaseră cu 3-0. În retur, noi am câştigat cu 3-0 şi am ajuns la lovituri de departajare. Acolo, eu am apărat două penalty-uri. Şi în timpul jocului am avut multe intervenţii importante. A fost extraordinar acel meci, un adevărat miracol“, zâmbeşte portarul.
Cristian, la 34 de ani, la Gloria Bistriţa FOTO: arhiva personală
Gheorghe Cristian rememorează cu mândrie şi o partidă împotriva FC Argeş, din 1988, când a făcut o figură splendidă, chiar dacă dureroasă, prin care a evitat retrogradarea. „La scorul de 1-1, Ignat, de la FC Argeş, a avut din şase metri o lovitură de cap pe care toată lumea a văzut-o gol. Iar eu am reuşit, printr-un reflex, să scot de lângă bară mingea trimisă de Ignat. M-am lovit de bară, am avut arcada spartă, dar am salvat un gol ca şi făcut. După cinci minute, Sportul a marcat golul victoriei, am câştigat cu 2-1 şi astfel am scăpat de retrogradare. După meci, preşedintele de la Sportul a venit în vestiare şi mi-a zis: «Băi, Cristi, pentru mingea aia salvată, rămâi la Sportul pe vecie». N-a fost să fie pe vecie, pentru că până în vară s-au schimbat antrenorii. Eu aveam 32 de ani, iar în iarnă am decis să plec de la Sportul Studenţesc.“
„Dobrin rămâne unic şi nu există altul ca el“
În sezonul 1986-1987, pe când era la Sportul Studenţesc, a jucat şi alături de Gheorghe Hagi, fiind unul dintre puţinii portari care au avut şansa de a face echipă cu ambele glorii ale fotbalului românesc, Hagi şi Dobrin. Spune însă că a fost mai ataşat de cel din urmă şi-şi aminteşte amuzat de spaima lui de câini.
„Cele mai multe amintiri speciale le am alături de nea Gicu Dobrin, am jucat mulţi ani cu dânsul. Îmi aduc aminte că nea Gicu avea frică de câini, iar la antrenamente, la alergări, rămânea ultimul cu portarii şi tot timpul îmi spunea: «Cristi, stai lângă mine că poate apare un câine». Ca un paradox al vieţii, după ce s-a retras, Dobrin şi-a cumpărat un câine de care era foarte ataşat, nu pleca nicăieri fără el. Legat de Hagi, nu am foarte multe amintiri cu el. Am jucat un tur de campionat, în 1986, apoi el a plecat la Steaua. Eram mai mare decât el cu 11 ani, el începuse să urce în carieră, nu ne învârteam în aceleaşi cercuri. Eu petreceam mai mult timp cu Gino Iorgulescu, cu Aurel Ţicleanu, cu Paul Cazan.“
Cristian, al patrulea din stânga jos, campion cu FC Argeş în 1979 FOTO: arhiva personală
Rămâne însă întrebarea: „Care a fost mai bun, Hagi sau Dobrin?“. Cristian este convins că amândoi au fost excepţionali, însă „nea Gică rămâne unic şi nu există altul ca el“.
„La vremea aceea, Dobrin era de departe cel mai bun, dar altfel era fotbalul atunci, altfel a fost în perioada lui Hagi. Nea Gică făcea spectacol şi punea în evidenţă alţi jucători. Pe Marin Radu II l-a făcut golgheter în vreo trei sezoane. Pe Doru Nicolae l-a pus în valoare cu pasele lui. Doru, după ce a plecat, s-a pierdut. Dobrin făcea spectacol şi era util echipei. Gică Hagi era un tip care şi finaliza, care juca şi pentru echipă, dar care, de multe ori, era individualist. Ieşea în evidenţă prin tot ce făcea – şuturi, lovituri libere. Hagi a avut şi rezultatele cu echipa naţională, însă, în opinia mea, nea Gică rămâne unic şi nu există altul ca el. Am jucat zece ani cu dânsul, l-am avut şi antrenor. Dobrin a fost un om extraordinar“, conchide Gheorghe Cristian.
Nicolae Dobrin Sursă arhivă
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
