Exemplul fabulos de voinţă al iraniencei nevăzătoare ajunse psiholog în România: „Nu există niciun tratament pentru boala mea de retină“

Hajar Owrang are 29 de ani, este iraniancă de origine, dar se află în România din 1999, de la vârsta de 11 ani. Deşi este nevăzătoare din naştere, a reuşit nu doar să înveţe perfect româna, o limbă considerată grea, ci şi să se perfecţioneze şi să-şi facă o carieră în ţara noastră

Hajar Owrang este absolventă a Facultăţii de Psihologie a Universităţii Bucureşti, are un master în logopedie şi este realizatoarea unei emisiuni radiofonice în limba română. În plus, ea este autoarea unui interesant studiu comparativ între copiii nevăzători şi ceilalţi copii privind jocul, studiu realizat în urmă cu şapte ani, pe care acum vrea să-l aprofundeze şi să-l publice. Tânăra psihologă este o luptătoare, care are în spate o poveste uluitoare.
 

„M-am născut în Iran, într-o familie foarte frumoasă, cu părinţi iubitori, atenţi, care şi-au iubit cu adevărat copiii. Când aveam 3-4 luni, părinţii mei şi-au dat seama că sunt complet nevăzătoare. O problemă genetică care are legătură cu faptul că mama şi tata sunt veri, iar verdictul medicilor a fost categoric şi crunt pentru familia mea: nu există niciun tratament pentru boala mea de retină“, povesteşte Hajar Owrang.
 

„Au fost momente  în care nu puteam să mă accept“
 

Cum cei doi fraţi şi sora sa nu au aut probleme de vedere, momentul în care Hajar a început să conştientizeze că este diferită faţă de ceilalţi a venit destul de devreme. A fost un adevăr dureror pentru fetiţa cufundată într-o lume a întunericului, în care n-a putut distinge niciodată nici măcar o umbră. Îşi aminteşte totuşi cu bucurie de primii ani din viaţă. „Am avut o copilărie foarte frumoasă, din care însă nu au lipsit momentele grele. Mă jucam cu verişoarele mele, cu sora mea mai mică, deşi nu puteam să alerg la fel de mult ca ele. Mi-amintesc că participam la jocurile de-a mama şi tata şi ascultam foarte mult poveşti de pe casete, ceea ce, împreună cu jucăriile sub formă de animăluţe, m-a ajutat să-mi dezvolt imaginaţia. Descopeream cum arată leul pe care-l auzeam răgând, cum este în realitate pisica pe care o auzeam mieunând şi aşa mai departe. Au fost şi momente dureroase, când am început să întreb de ce eu sunt aşa, momente în care ţipam, urlam, nu puteam să mă accept pe mine în felul în care mă realizam că sunt“, rememorează cu emoţie Hajar.

Ca orice copil nevoit să înveţe limbajul Braille, s-a descurcat foarte greu la început. „Era anevoios să scriu cu acele ace speciale, pe care trebuia să le strângi foarte tare, mai ales că aveam mâinile extrem de mici, cu degete foarte subţiri… Mai târziu, am primit o maşină de scris. Tatăl meu avea un prieten în Germania, care mi-a trimis aşa ceva, dar nici cu maşina de scris nu mă descurcam extraordinar, cum o fac, spre exemplu, utilizând calculatorul. De vină erau mâinile mele fragile şi a motricitatea foarte slabă, pe care am avut-o până în clasa a şasea. Cu toate aceste greutăţi, mi-a fost totuşi mai uşor, din toate punctele de vedere, decât dacă m-aş fi născut văzătoare şi aş fi rămas ulterior fără vedere. Cunosc persoane în situaţia aceasta, care au avut dificultăţi mult mai mari de adaptare“, spune tânăra psihologă.
   

„Ţineam cu tot dinadinsul să mă descurc singură“
 

Hajar s-a simţit de multe ori prea mică, prea neajutorată, prea marginalizată şi prea neînţeleasă, dar a încercat de fiecare dată să-şi învingă  neputinţa. „În Iran ţineam cu tot dinadinsul să mă descurc singură. Acum circul singură în Bucureşti, dar când eram copil, nu puteam face asta. De fiecare dată când plecam de acasă se întâmpla ca altcineva să mă vadă şi să mă întoarcă din drum, pentru siguranţa mea, de teamă, probabil, să nu mă lovească vreo maşină. Plângeam de dimineaţă până seara. Sunt lucruri pe care un copil nu le înţelege. De aici, agresivitatea, tulburările de comportament pe care le-am evidenţiat mai târziu în studiul meu. Cea mai dureroasă situaţie pentru mine a fost când mă aflam pe stradă, cu bastonul, împreună cu ceilalţi copii… Mergeau foarte repede, iar eu mai încet şi atent… Sora mea, care era cu mine, mi-a reproşat că nu merg ca ei, iar asta m-a durut foarte tare atunci“, îşi aminteşte Hajar. 
 

Voiau în Canada, au ajuns în România
 

Cel mai greu i-a fost însă după vârsta de 11 ani, când s-a stabilit, împreună cu familia, în România. A schimbat ţara, limba, şcoala, prietenii. Era, iniţial, un plan provizoriu, care anunţa un lung şir de eforturi inegale de adaptare la o lume complet nouă în care familia sa urma să se integreze. 

„Noi voiam să ne mutăm în Canada, pentru că în Iran nu se mai putea sta după revoluţie. Situaţia se complicase mult, iar o persoană cu dizabilităţi, cum am fost eu, nu prea îşi găsea locul: facilităţi foarte puţine, libertate limitată, condiţii de trai grele, iar locuri de muncă, nici măcar pentru oamenii obişnuiţi! Nu prea mai aveam ce să facem acolo. Ai mei îşi doreau foarte mult să ne stabilim în străinătate. Canada era ţinta, dar după ce am ajuns aici, n-am mai reuşit să plecăm şi ne-am stabilit în România. Tatăl meu a deschis o afacere în comerţ, iar lucrurile, deşi mai grele la început, s-au aşezat bine până la urmă“, povesteşte Hajar.
 

„Mie nu-mi place să am o colegă oarbă!“
 

Dintr-o şcoală specială, pentru nevăzători, cum a fost cea în care învăţase în Iran, ajungea într-o şcoală normală, cu predare în limba sa maternă, singura opţiune care-i permitea o adaptare mai uşoară. 

„Desigur, existau şi atunci în România şcoli speciale pentru nevăzători, dar în limba română. Numai că eu trebuia să studiez în continuare în limba mea. A fost greu pentru că, fiind o şcoală normală, profesorii nu ştiau cum să-mi predea mie, un copil nevăzător, matematica, spre exemplu… Cel mai trist a fost însă faptul că ceilalţi copii nu vorbeau pur şi simplu cu mine. Adolescenţa a fost o perioadă foarte tristă… Aproape invariabil, în pauze, rămâneam singură în clasă. Una dintre colege mi-a spus brutal: «Mie nu-mi place să am o colegă oarbă!». A fost o lovitură pentru mine. Şi au urmat şi altele, fiindcă ani buni, colegii au făcut mişto de felul în care mergeam şi au continuat să râdă de mine.“ 
 

Genitivul şi dativul, marile bătăi de cap
 

Toate aceste piedici şi răutăţi au ambiţionat-o şi a învăţat limba română. Mărturiseşte că genitivul şi dativul i-au dat mari bătăi de cap. În trei ani o vorbea deja fluent şi a avut curajul să înceapă studiile superioare în limba română. A ales psihologia. Nu întâmplător, ci după o perioadă dificilă în care ea însăşi a avut nevoie de un psihoterapeut. „Când aveam 19 ani, am avut câteva dificultăţi. Mă enervam foarte repede şi mă loveam cu capul de pereţi. În momentul în care cineva îmi atrăgea atenţia că nu am făcut ceva bine, începeam să mă bat singură. Părinţii mei m-au dus la psiholog, la un consilier. Mi-a plăcut extraordinar de mult ce reuşea să facă acea persoană, iar din clipa aceea, mi-am dorit să urmez psihologia, mai cu seamă că eram impresionată şi de emisiunile pe teme psihologice difuzate la radio şi televiziune“, mai spune Hajar.
   

Foto: Hajar, împreună cu fratele mai mare, la absolvirea facultăţii

A intrat la Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti, pe care a urmat-o în limba română. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa ei, în primul rând pentru că a ales ceea ce îi plăcea să facă, iar în al doilea rând, pentru că la Psihologie a avut colegi foarte buni şi a legat prietenii foarte strânse. „Puteam să glumesc, să râd, să mă plimb cu ei, era altceva“, mai povesteşte tânăra psihologă.
 

Formarea sa profesională este pe Terapia Sistemică de familie, însă ulterior a făcut şi un master în logopedie. În prezent, are propria ei emisiune radiofonică online, la Radio Nice România, duminica de la ora 21.00 – Calea Spre Echilibru, pe teme de psihologie. „Vreau să deschid un site, să ţin cursuri, workshop-uri, să ofer consiliere pe skype sau la telefon şi cursuri online“, îşi expune Hajar planurile de viitor. 

Studiu despre dezvoltarea copiilor nevăzători

Hajar Owrang vrea să aprofundeze o cercetare începută acum şapte ani, pentru licenţă. Este vorba despre un studiu care a urmărit dezvoltarea copilului cu şi fără probleme de vedere în contextul jocului. A evaluat un grup de  copii văzători şi un altul de copii nevăzători la diferite jocuri, pentru a identifica, printre altele, diferenţele dintre ei la nivelul agresivităţii şi relaţia copilului nevăzător cu cel văzător. „Aspectele semnificative din acest studiu la copiii nevăzători sunt: că aceştia sunt persoane timide, că nivelul de agresivitate e mai mare la copiii nevăzători. Copilul nevăzător este mai egoist, copiii complet nevăzători se înţeleg mai bine cu copiii văzători faţă de copiii care au o vedere foarte slabă, deşi copiii care sunt complet nevăzători au mai des comportamente antisociale, iar copiii cu vedere foarte slabă nu vor să arate aceasta deficienţă“, precizează psihologa.