Cum a refuzat Vintilă Brătianu, ministru de Război, să trimită pe front un preot eminent, cu studii la Sorbona

Născut într-un bordei pe malul Dunării şi ajuns ulterior episcop, preotul Bartolomeu Stănescu a avut o viaţă demnă de un roman. Rămas orfan de tată la 5 ani, a intrat primul în 1898 la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar ulterior a studiat sociologia şi dreptul la Sorbona.

Bartolomeu Stănescu s-a născut pe 25 august 1875 în satul Ciuperceni din Teleorman. A fost primul copil şi singurul băiat al părinţilor săi, care au mai avut trei fete. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios şi foarte muncitor, şi-a croit drum în viaţă numai prin efort susţinut şi prin puterea minţii.

În 1888, Bartolomeu Stănescu intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din Bucureşti, iar în 1898 a intrat primul la Facultatea de Teologie din Capitală, fiind un student de excepţie şi uimindu-i pe profesori cu inteligenţa sa. Îşi ia licenţa în 1905, cu lucrarea Autenticitatea Cărţilor Sfinte ale Noului Testament (publicată în acelaşi an), stârnind regretul comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosinţă.

În vara lui 1905, Bartolomeu Stănescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, iar câteva luni mai târziu a fost trimis la Paris spre a sluji în Capela Românească de acolo. A urmat la prestigioasa universitate Sorbona, cursuri de sociologie şi drept şi, în paralel, a frecventat Facultatea de teologie catolică şi protestantă.

În 1909, Bartolomeu Stănescu a fost chemat în ţară de episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru a ocupa postul de arhimandrit-vicar al Episcopiei. Este hirotonit ieromonah şi înaintat la rangul de arhimandrit. În 1910 a revenit la Paris pentru a-şi lua licenţa în Drept. La Sociologie lucrează la teza cu subiectul „La portée sociale du principe d’autorité”. Spre sfârşitul anului 1911 este din nou chemat în ţară spre a i se acorda titlul de arhiereu. Se retrage pentru trei luni la Mănăstirea Secu, din Neamţ, unde stă în meditaţii şi rugăciune. În aprilie 1912 este sfinţit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi cu titlul de Arhiereul Băcăoanul. O lună mai târziu este numit redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română”, iar în toamna aceluiaşi an devine Inspector General al Seminariilor din ţară.

După cum spune profesorul Alexandru Ciolan, în 1913 Bartolomeu Stănescu, ”este numit profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Exegeza Noului Testament. Cursurile sale erau frecventate de fruntea intelectualităţii vremii, Constantin Rădulescu-Motru venind de câteva ori să-l asculte. În 1913 îi apare lucrarea „Scurte încercări de creştinism social”, ale cărei pagini introductive pot servi drept cheie pentru înţelegerea duhului în care avea să acţioneze arhiereul Vartolomei în perioada episcopatului său. În anii ‚20, împreună cu alţi câţiva teologi ortodocşi (Şerban Ionescu, Vasile Gh. Ispir etc.) va înfiinţa Centrul de Studii Social-Creştine, scoţând, între 1920 şi 1926, şi revista „Solidaritatea”.

În timpul războiului pleacă spre Moldova, aproape cu ultimul tren. Îi cere în scris ministrului de Război, Vintilă Brătianu, să fie trimis pe front pentru a le predica soldaţilor şi a-i îmbărbăta. Solicitarea îi este refuzată, aşa că în noiembrie 1917 merge să predea religia şi limba română la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Bogzeşti, o comună din apropiere de Roman - profesorul universitar cu studii doctorale pariziene preda într-o şcoală primară şi predica duminica (nu putea sluji, pentru că nu luase cu sine hainele arhiereşti) într-o biserică de parohie!”

În ianuarie 1919; Bartolomeu Stănescu a fost numit Locotenent de Episcop la Curtea de Argeş. În această calitate înfiinţează Seminarul din Curtea de Argeş. Pe 30 martie 1921, Parlamentul şi Sf. Sinod îl aleg episcop al celei mai mari eparhii din România Întregită, Episcopia Râmnicului Noul Severin, care cuprindea toată Oltenia.

Bartolomeu Stănescu s-a stins din viaţă pe 2 noiembrie 1954 la Mănăstirea Bistriţa.