Călușarii de la Pădureți care au cucerit Londra. De la Royal Albert Hall la Palatul Buckingham
0Nu multă lume știe că dansul ritualic inclus în anul 2005 pe lista UNESCO a făcut furori la Londra, în 1935, grație călușarilor din satul Pădureți din Argeș, care, înainte de a ajunge în celebra sală Royal Albert Hall, au trecut pe la atelierul în care sculpta, în Franța, Constantin Brâncuși, artistul care i-a primit cu lacrimi și pe care l-au săltat în aer în strigătele de „Hălăi-șa!“
În satul argeșean de odinioară, tradiția era la loc de cinste, iar un element important și nelipsit din comunitate pentru oamenii locului era Călușul, dansul ritualic declarat în urmă cu 17 ani drept capodoperă culturală și inclus în Patrimoniul Cultural şi Imaterial al Umanității – UNESCO.
Călușarii însă nu se înfățișează pretutindeni la fel. Jocul a rămas comun tuturor spațiilor geografice, dar celelalte elemente componente sunt diferite. De altfel, nici jocul nu este același pentru toată țara. Repertoriul de dansuri căluşărești se deosebeşte, uneori, chiar de la un sat la altul. Se cuvine precizat chiar că nu există un joc anume al Căluşului, că o suită de manifestări coregrafice alcătuiesc Căluşul. Pe valea argeșeană a Cotmenei, Căluşul se joacă din cele mai vechi timpuri, a fost transmis din tată în fiu și s-a păstrat până în zilele noastre cu aceleași mişcări şi obiceiuri.
„Tigrii Carpaților“, cu fir de usturoi la purtător
Toate acestea sunt concluzii ale cercetătorului etnografic Sorin Mazilescu, fost director al Centrului Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale Argeș, care explică pentru „Weekend Adevărul“ cum au reușit călușarii de la Pădureți (astăzi sat în comuna Lunca Corbului-Argeș) să devină un simbol al tradițiilor românești, prin faima pe care au adus-o României, în 1935, la Londra, când au câștigat Premiul I, din 42 de ansambluri participante, din tot atâtea țări.
„Spre deosebire de dansurile celorlalți participanți, ei au avut trăire. În momentul în care urmau să pășească pe scenă, au constatat că nu au la ei firele de usturoi și atunci au luat decizia, cu toții, de a nu urca, nici nu concepeau să joace călușul fără usturoi, fiindcă fără acest element nu se putea împlini ritualul. Așa că unul dintre reprezentanți – vă spun o picanterie – a fugit în piața cea mai apropiată din Londra și, până n-a găsit usturoi – că nu era vorba de bobul de usturoi, ci de firul de usturoi, de frunza usturoiului care se punea în steagul lor, steag pe care trebuiau să-l împodobească pe scenă – nu s-a întors. Atunci, organizatorii și-au dat seama că pentru ei nu este doar un dans, doar mișcare, ci este un rit de trecere într-o altă lume, de aceea le-au și zis «Tigrii Carpaților». Aspectul acesta a constituit pentru toți marii cercetători – și au fost acolo, la Londra, cercetători din toată lumea – piesa de suport, câștigând detașat, deși nu aveau decât două instrumente, vioara și cobza, (Dură și Ceapă se numeau cei doi instrumentiști care i-au însoțit), în condițiile în care ceilalți veniseră cu ansambluri după ei“, explică specialistul.
Țărani, nu profesioniști
În spatele spectacolului pe care l-au oferit pe scena din Royal Albert Hall, spectacol care a avut un ecou formidabil în Londra și în lume, a stat o experiență care le-a marcat existența Călușarilor de la Pădureți și despre care și astăzi se vorbește în localitate.
Marele folclorist Harry Brauner, unul dintre membrii juriului (alături de Dimitrie Gusti, întemeietorul Școlii Româneşti de Sociologie din Bucureşti, și de prof. Constantin Brăiloiu), care a decis trimiterea la Londra tocmai a Călușarilor de la Pădureți, explica, în 1979, în volumul său „Să auzi iarba cum crește“, de ce tocmai grupul de dansatori din Argeș a fost ales să reprezinte România la un festival de o asemenea anvergură: „Profesorul Constantin Brăiloiu și cu mine am pus ochii pe neuitații flăcăi din Pădureții Argeșului, care au dus mai încolo, în anul 1935, faima jocului românesc pe malurile Tamisei (...). Regulamentul festivalului cere ca jucătorii să fie pe cât posibil țărani. În niciun caz, profesioniști. Ne-am gândit pe loc la călușari... În curtea interioară a Societății Compozitorilor, păstrând încă urmele unui vestit han de odinioară, s-a dezlănțuit vijelioasa întrecere. Scotea scântei pavajul din piatră la izbiturile opincilor pintenate cu bucăți de metal, răsunau strigăturile care, izbindu-se de zidurile ce înconjurau curtea, se ciocneau între ele, iar pe la ferestre au apărut gurile căscate, minunate de neașteptatul spectacol“, scria Harry Brauner.
„Numai gura și picioarele mai erau de ei“
Acolo, la Bucureşti, s-a dat întrecerea între cele mai bune echipe de căluşari din ţară, întrecere a cărei miză era plecarea la marele concurs pentru care Institutul de Folclor primise o invitaţie din partea prestigioasei „Societăţi engleze de dans şi cântec popular“.
„Când au fost aleși în 1935 să reprezinte România la Londra, au avut și o șansă, sincer vă spun, acolo la Arenele Romane, unde se făcea selecția, că au evoluat ultimii. Din ce știu eu, au fost în jur de 100 de formații de călușari din toată țara și se juca pe ciment, deși, în general, dansatorii joacă pe podea de lemn, pentru că jocul are niște bătăi puternice și există riscul să se întoarcă în talpă și să-i accidenteze. Juriul a văzut cu câtă determinare au bătut pintenii acolo, chiar dacă nu jucau pe podea“, mai spune pentru „Weekend Adevărul“ Sorin Mazilescu.
Gândul la călătoria care avea să le arate lor lumea și, mai ales, să arate lumii o părticică a satului lor pare să fi fost imboldul care i-a făcut demonstreze la selecție că pot mai mult decât alți călușari din țară.
„Se întreceau flăcăii, nu glumă. Li se ivise prilej negândit: călătorie nici visată peste mări și țări. Sorții făcură ca pădurețenii să joace la urmă. Au izbucnit, cum se zice, ca leii-paraleii. Gândeai că și-au pierdut mințile. Numai gura și picioarele mai erau de ei. Se încinseseră în dorința de a ne convinge că nu-i întrece nimeni, să ne arate încă din nenumăratele mișcări sau figuri ale uluitorului joc... A rămas hotărâtă plecarea argeșenilor“, scria renumitul folclorist Harry Brauner.
Înainte de plecare, au cântat până la ziuă
Etnologului Brauner i-a și revenit sarcina să organizeze echipa pentru Londra, așa că după demonstrația de la București a mers în Argeș, la Pădureți, pentru a căuta cele mai frumoase costume și pentru încă o selecție, căci dintre toți împătimiții satului în acest joc, urmau să fie aleși cei mai talentați și mai expresivi dansatori.
„Un alt lucru, foarte însemnat, era organizarea echipei din punct de vedere artistic. Una era «să faci Călușul», cum se spune, în satul tău sau pe străzile Bucureștiului, alta să te prezinți în străinătate pe scenă. Era necesară sincronizarea figurilor, a pașilor, cronometrarea atentă și stabilirea, din întregul joc, a mișcărilor de cel mai mare efect căci, după cum se știe, jocul călușarilor poate dura o oră și mai bine, iar noi trebuia să-l reducem foarte mult, în limitele timpului care ne era pus la dispoziție. Alegerea celor mai buni și mai chipeși jucători nu era atât de ușoară“, mărturisea, acum mai bine de patru decenii, Harry Brauner.
A fost nevoie doar de câteva zile pentru constituirea echipei și repetițiile au început cu foc, în paralel cu punerea la punct a tuturor detaliilor ieșirii călușarilor din Pădureți în lumea de dinafara granițelor țării pe care n-o mai părăsiseră niciodată.
„Cămășile cele mai frumoase din pânză topită, cu minunatele lor cusături, au fost scoase din fundul lăzilor, fetele împodobeau cu măiestrie din mărgele și fluturi aurii și argintii pălăriile călușarilor, cu flori stilizate, una mai mândră decât cealaltă și, în fine... fierberea era în toi. (...) Prima zi rămase de pomină. După ce, din zori până în apus, ne-am fixat felul în care urma să se desfășoare jocul, seara am fost poftiți în casa cârciumarului Ilie Rădulescu, el însuși făcând parte din echipa de jucători. Au venit și rudele celor ce urmau să călătorească. S-au umplut ulcelele de pământ și țoiurile cu țuică bătrână, pornindu-se până la ziuă jocul“, povestește folcloristul.
Și după ce și-au cerut iertăciune de la părinți, neveste, rude, cum cere obiceiul de demult atunci când omul pleacă la drum lung, călușarii au pornit spre București, cu papornițele pline de bunătățile pregătite acasă, după cum relata Harry Brauner, care povestea că în cele câteva zile în care Capitala i-a găzduit pe argeșeni, specialiștii străini ai Casei „Ufa“, veniți special să-i cunoască înainte de marele concurs, i-au filmat în Grădina Botanică.
„Călătorii nu se mai săturau privindu-i“
Din București, Călușarii de la Pădureți au pornit spre Londra, având de străbătut, cu trenul, Iugoslavia, Italia, Franța, de unde urmau să se îmbarce pe un bac pentru traversarea Canalului Mânecii, un ultim aspect despre care nu prea aveau cunoștință.
Călătoria pe calea ferată a fost ea însăși o suită de demonstrații de măiestrie.
„(…) A început să răsune jocul călușarilor din arcușul, îmbelșugat uns cu sacâz, al iscusitului viorist Dură, și din ciupitele, cu pană de gâscă, corzi ale cobzei lui Ceapă. Orice urmă de oboseală dispăruse ca prin farmec. Nu se mai sfârșeau cântecele lăutarilor, spre veselia generală. Din când în când, la comanda lui Florea Bică, vătaful chipeș cu ochi albaștri, jucătorii ieșeau pe culoar. Se țineau de bara geamurilor și începeau antrenamentul spre a-și păstra forma. Călătorii nu se mai săturau privindu-i“, se mai arată în volumul publicat în 1979.
Renumitul folclorist relata atunci și despre antrenamentul pentru „întărirea mușchilor“ de care aveau parte călușarii de la Pădureți, antrenament care presupunea un procedeu special: jucătorii erau obligați să se întindă, pe rând, pe bănci, în vreme ce vătaful și ajutorul lui îi izbeau cu bâta pe pulpa și pe mușchii picioarelor.
„Gândesc că cineva, neobișnuit cu durerea, ar fi urlat de la prima lovitură; pentru călușar, însă, făcea parte din antrenamentul obișnuit (...). Călători din toate vagoanele dădeau buzna să-i admire pe jucătorii români. Trecerea prin Iugoslavia a prilejuit deschiderea a numeroase sticle de șliboviță pe care, dacă flăcăii noștri de-abia o atingeau, ospitalierii pasageri o dădeau ei pe gât, încântați de neașteptatul spectacol. La sunetele viorii și cobzei, picioarele călușarilor sfârâiau executând pe rând comenzile vătafului. (...) Prietenie mare se încinsese cu ceilalți călători cărora, din papornițele necunoscute pe acele meleaguri, argeșenii le ofereau bunătăți din sat“, scria atunci Brauner.
O oprire cu noroc, la atelierul lui Brâncuși
Merindele li s-au terminat până când au sfârșit călătoria cu trenul și nu e de mirare că-n Franța, pe drumul lor spre Londra, nu mai aveau nimic din bunătățile puse-n papornițe de mame și neveste.
„Toate produsele cu care plecaseră ei din țară le-au schimbat în Serbia. Până și țuica au dat-o pe șliboviță. (...) Harry Brauner era foarte bun prieten cu Brâncuși și a luat decizia să meargă să-i facă celebrului sculptor o surpriză. Au ajuns în fața atelierului și, fără să-i spună lui Brâncuși, au dat acolo o reprezentație. Atunci s-a strâns lumea și a venit și primarul Parisului. Brâncuși a ieșit plângând și a zis «Aceștia sunt românii mei» și a plătit masa de seară pentru toți dansatorii“, mai spune Sorin Mazilescu pentru „Weekend Adevărul“.
Despre puhoiul de oameni adunați să-i vadă, în stradă, pe călușarii de la Pădureți jucând printre strigături și despre cum i-a întâmpinat și ajutat pe călușari Constantin Brâncuși a scris chiar Harry Brauner în cartea „Să auzi iarba cum crește“: „Eram sigur că îl va încânta (jocul călușarilor pe sculptorul Brâncuși); am pornit cu toții spre atelierul său și am avut norocul de a-l găsi acasă. În fața atelierului, călușarii au început jocul lor voinicesc. Lui Brâncuși i se umpluseră ochii de lacrimi. Maestrul s-a interesat de condițiile noastre materiale, pentru că a înțeles că această oprire la Paris era neprogramată. Auzind că ne lipsește moneda franceză, le-a oferit băieților banii pentru o masă bună. În strigătele de «Hălăi-șa!», călușarii l-au săltat pe marele artist în aer, înainte de a-și lua rămas-bun. Ne-am depărtat, lăsându-l pe gânduri în ușa atelierului, plin de nostalgia țării, reîmprospătată prin această neașteptată vizită a flăcăilor argeșeni“.
Dans pe apă
Una dintre marile provocări ale călătoriei către Londra a fost urcarea pe vasul care avea să-i transporte pe apă din portul francez Boulogne-sur-Mer către Londra, căci dansatorilor, care aveau teamă de mare, nu îndrăznise să le spună nimeni că ultima parte a călătoriei nu avea să mai fie făcută cu trenul.
„Le era frică de apă și nu voiau să se urce pe bac. Brauner și Brăiloiu au regizat un dans care i-a făcut să treacă de pe dană pe pontonul vaporului, fără să-și dea seama. Au realizat că sunt pe vas când erau deja în larg și n-au mai avut ce să facă, dar au văzut că nu-i atât de rău pe mare: «Păi d-aci încolo puteți să ne duceți numai pe apă...», ar fi spus în timp ce pluteau spre Londra“, explică Sorin Mazilescu.
Au ajuns la Londra după-amiaza, iar în aceeași seară au participat la o întâlnire cu toate echipele și cu două mii de invitați, un fel de serbare într-un imens parc.
„Fiecare echipă își alesese un loc și toate dansau în același timp. De cum s-a auzit răsunând călușărescul «Și acuma iar așa, hop! Hop! Hălăi-șa!», curioșii au început să facă roată în jurul echipei românești. Jucau flăcăii cu atâta voioșie, cu atâta energie, încât pentru nimic în lume nu puteai crede că numai cu câteva ceasuri înainte sosiseră după un drum atât de obositor. Culmea este că, la un moment dat, chiar și o parte din celelalte echipe au încetat să mai joace, pentru a veni să admire atât de complicatele mișcări care aduceau mereu și mereu elemente noi coregrafice“, relata Harry Brauner.
Premianții, invitație regală
A doua zi, la festivalul propriu-zis, ținut în celebra sală londoneză de spectacole, au cunoscut cu adevărat ce înseamnă succesul după ce au eclipsat echipe mult mai numeroase cu staffuri impresionante și cete de instrumentiști în spate. „Bătând din palme sacadat, miile de spectatori strigau: «Hălăi-șa! Hălăi-șa!». Ocolind încă o dată în sărituri mari arena, călușarii părăsiră sala în aclamațiile unui public aproape isterizat“, povestea folcloristul.
Iar după Premiul I pe care l-au primit cu mândrie, au început să vină darurile și aprecierea la care nici nu visau.
„După spectacolul respectiv, atunci, în Londra, era un mare congres al actorilor, al regizorilor, al oamenilor de spectacol și călușarii au fost invitați să dea o reprezentație și pentru aceștia. Au uimit și aici. Spuneau călușarii că veneau la hotel lăzile de whisky, cadouri de la toate marile personalitățile ale locului. La două zile după reprezentație au fost invitați de regină la Palatul Buckingham, numai că atunci, în Londra, era epidemie și n-au mai putut să intre. În 1939 (acest eveniment avea loc o dată la patru ani), au mers din nou la Londra. Urmau să meargă iar, în 1943, dar din cauza războiului, evenimentul nu s-a mai ținut“, spune Sorin Mazilescu.
Deși episodul invitației făcute de regină a fost eronat relatat de unele publicații românești ale vremii drept unul care s-ar fi și materializat, realitatea este că întâlnirea n-a mai avut loc tocmai din rațiuni de securitate medicală, lucru punctat special chiar de Harry Brauner: „Atât de mult se vorbea despre prezența călușarilor la Londra, încât am fost anunțat că până și Casa Regală ne făcuse cinstea de a-i invita pe jucători. Proiect, din păcate, zădărnicit de o puternică epidemie de gripă care cuprinsese Londra“.
Se încarcă comentariile...
