Regulile de bază pentru poarca, puia-gaia sau puricile. Cum s-au pierdut jocurile copilăriei din nordul Moldovei, celebre în urmă cu un secol
0
De-a poarca (ţic), puia gaia, de-a dracu-n cânepă sau puricile sunt câteva din jocurile copii care locuiau în satele din nordul Moldovei la începutul anilor 1900. Unul dintre acestea se mai practică şi astăzi, în formă organizată, fiind considerat sportul tradiţional al românilor.
La sfârşit de secol XIX şi început de veac XX, în satele din nordul Moldovei, copiii aveau destul răgaz să se joace în timpul când stăteau cu vitele la păscut, sau atunci când erau lăsaţi de părinţi să aibă grijă de gospodării, câtă vreme ei erau plecaţi la munca pământului.
„Întâlnindu-se mai mulţi copii din sat, pe la casele unor părinţi şi mai cu samă pe câmp, unde păstoresc vitele, îşi petrec timpul cu mai multe joace”, spune învăţătorul S. Mihăilescu într-un număr din 1893-1894 al publicaţiei „Şezătoarea – revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare”.
În revistă sunt descrise câteva din jocurile băieţilor care păstoreau vitele în satul Drăceni din Suceava.
De-a puia-gaia
„Aflându-se o ceată mărişoară de copii, se aleg doi din cei mai voinici; unul cloşcă şi altul moşneag (care-i uliul răpitor). De la spatele cloştei în urmă se înşiră copiii (numiţi pui), tot unul la spatele celuilalt, ţinând fiecare cu mâinile de cingătoarea celui de-naintea sa”, este cadrul descris de autor pentru unul din jocurile acelor vremuri.
Jocul începe cu o regie în care „moşneagul” se aşează jos, tot scociorând cu un beţişor în pământ. Cloşca cu pui începe a se învârti împrejurul său şi, după ce îl înconjoară de două-trei ori cu lanţul întreg de copii îi zice:
„De trei ori cu puii mei, ce faci moşule acole?
Fac o gropiţă”
După fiecare răspuns, tot îl înconjoară înainte de câteva ori, şi-l tot întreabă:
„De trei ori cu puii mei, da’ cu gropiţa ce ai să faci?
Am să fac foc.
De trei ori cu puii mei, da’ cu focul ce ai să faci?
Am să pun o oală la foc.
De trei ori cu puii mei, da’ cu oala ce ai să faci?
Am să pun apă.
De trei ori cu puii mei, da’ cu apa ce ai să faci?
Să spăl puşca.
De trei ori cu puii mei, da’ cu apa de pe puşcă ce ai să faci?
Cu apa de pe puşcă am să spăl poliţa.
De trei ori cu puii mei, da’ cu apa de pe poliţă ce ai să faci?
Am să opăresc un pui de a tăia.
Cloşca zice: Ba de a tăi!
Moşneagu: Ba de a tăi! şi se scoală”
La acest monent, „moşneagul” îi dă beţişorul „cloştei” care îl întreabă:
„Din cotro ţi-o cumpărat mă-ta ciubote? El arată ’încotrova. Cloşca svârle băţul şi moşneagul se duce la băţ, unde stă şi se scarpină în cap. Cloşca cu puii se pun jos şi încep a scociorî pe jos. Moşneagul se întoarce repezindu-se spre pui şi strigând tare: clon, clon, clon!
Moşneagul se răpede spre pui. Cloşca-i aţine calea. Tot astfel se luptă amândoi. Când a putut, din rotirea lor, să-i prindă un pui, îl ia ca pradă, îl trânteşte jos şi se face a-l mânca cu gura. Cloşca şi puii sar pe moşneag, îl ciupesc cu mâinile lor, scoţând din piepturi un zgomot puternic de cîr, cîr, ce nu încetează pîn nu s-au desfăcut cu toţii, cu faţa ’nferbântată de atâta luptă şi râs”
De-a pirosteile
S. Mihăilescu spune că acest joc era practicat îndeosebi de fetele tinere.
„Un copil înfinge un beţişor în pământ (numit pirostei) şi se culcă lângă el. Închide ochii şi se face a dormi. Unul din copiii ce stau înşiraţi cu faţa-n spre cel de jos, se duce tiptil, fură pirosteile. Se reîntoarce la locul său din şirag, înfinge beţişorul lângă el. Nu mult, şi se scoală stăpânu. Se duce pe la fiecare de-l întreabă: N-au vîzut pirosteile mele? Fiecare spune: nu. Se opreşte în dreptul celui vinovat şi zice: da eu le văd sub vatră. Acelea-s a mele. Ba-s a mele. Stăpânu-l şi înhaţă, zicându-i: hai la închisoare! Îl duce de-o parte, îl lasă de stă câtva timp şi apoi îi dă drumul”
De-a dracu-n cânepă şi de-a împăratul
Două jocuri cu reguli simple era „de-a dracu-n cânepă” şi „de-a împăratul”. Pentru jocul de-a dracu-n cânepă, reglile erau următoarele:
„Mai mulţi copii se pun roată, unul lângă altul pe picioare. Unul numit dracu se ascunde în mijlocul lor. Altul numit Dumnezeu, pe dinafară îmblă pe la spatele roatei de jur împrejur, tot întrebând <n-aţi văzut pe dracu?>. Cei din roată ridică câte un picior şi zic: <poate aista-i>. De la o vreme iese dracul din cânepă (din mijloc). Dumnezeu dă fuga după el. Dacă-l prinde până a nu se ascunde din nou în cânepă, intră el drac. Aşa se continuă şi cu alţii”
În jocul de-a împăratul, doi băieţi se prind de mână, ţinându-se puternic.
„Unul se duce departe şi stă în faţa acestor doi. Aceştia îl întreabă: <ce vrai înălţate împărate?> <Batae!> În fuga mare se răpede groaznic peste mânele lor. Dacă le-a putut desprinde, zice că i-a rămas”
Jocurile cu mingea: de-a poarca (ţicul), de-a cucu şi de-a puricele
Pentru această categorie de jocuri, copiii foloseau o mingea făcută din petice cususte cu părul vitelor câre năpârleau primăvara.
„Joaca cu mingea este de mai multe feluri: cucu, puricile, ţicu în patru, în şese şi în opt. Mingea se poate juca şi de unul singur, dar mai cu haz când sunt mai mulţi”, precizează autorul articolului.
În jocul de-a cucu „unul ia un băţ în mâna dreaptă şi cu stânga aruncă mingea înaintea sa, cam în sus. Iute o şi loveşte cu băţul, de zboară în sus. Ceilalţi se aţin cu mâinile împrejurul lui. Care-i mai ghibaciu şi-o prinde, intră la bătae de o loveşte”
Pentru jocul „de-a puricile”, copiii trebuiau să facă mai întâi o gropiţă în pământ, pe marginea căreia se punea o piatră, sau un băţ gros.
„Se ia o lopăţică pe care o pune cu un capăt în gropiţă şi cu mijlocul pe piatra de pe margine. Unul trânteşte cu un băţ peste capătul de sus al lopăţelei. Celalt capăt al lopăţelei îndată a aruncat mingea în sus. Toţi se aţin. Care a prins-o, intră la bătae. Şi aşa mai departe de câte ori vroiesc”
Ţicu-n patru, şase sau opt, strămoşul oinei
Regulile acestui joc seamănă destul de mult cu cele ale oinei, jocul sportiv tradiţional al românilor. Oina are mai multe denumiri în funcţie de zona ţării: „hoina” în Moldova şi Muntenia, „de-a lunga” sau „lopta lungă” în Transilvania, „fuga” în zona Sibiului, „lopta mică” sau „pila” în Banat, „ogerul” sau „oirul” în Maramureş, „de-a lunga” în Dobrogea, etc.
La ţicu-n patru se fac mai întâi patru gropiţe în pământ: două într-o parte, la distanţă una de alta de un pas (în urmă). La depărtare de 11-12 paşi, se fac altele două, departe de un pas una de alta.
„Doi îşi iau beţele în mână, mai cu osebire stăpânul mingei şi cu tovarăşul său, şi intră la bătae. Aceşti doi se aşează faţă în faţă cu piciorul drept în gropiţa (baba) de’nainte. Ceilalţi doi, câte unul la spatele fiecăruia, stând în prijma babelşor dindărăt.
Unul din cei de la spate, aruncă mingea la celălalt. Cel cu băţul din calea ei, dă să o lovească. Dacă a putut-o lovi, şi a aruncat-o departe, de regulă trebuie să meargă unul la altul şi să lovească o dată beţele unul de altul; după cum zic: dau ţic”
Cursul jocului are elemente asemănătoare cu oina sau cu fotbalul american din zilele noastre.
„Dacă mingea n-a fost aruncată pe departe, şi n-au să dea ţic, rămân datori ca de-atâtea ori să lovească beţele de câte ori au lovit mingea. Însă până acum nu erau obligaţi să stea numai decât la ţic, adică cu călcâiul piciorului în baba de’nainte. Acum le poroncesc cei din urmă: mă! Eşiţi la ţic!, aşa ca să le vie lor bine de pus mingea în baba din urmă, când i-au scos pe aceşti doi la bătae şi intră ei, rămânând ceilalţi la porcărit (alergat).
Când mingea îi aruncată departe din lovitura băţului, cel de la porcărit înspre care a venit mingea, aleargă după ea. O ia răpede. Dacă crede că-i vine mai îndămână, dă fuga şi pune mingea-n babă pân a nu fi sosit cel de la bătae să fi pus piciorul. Dacă nu, o răpede la celălalt, care o prinde şi caută să o pună dincolo în babă”
Se încarcă comentariile...
