Poveşti de groază din Ceahlău, în veacuri trecute. Marele romancier Alexandre Dumas, inspirat de aceste locuri
0De-a lungul timpului, Athosul românilor, Neamțul, a fost locul unde s-au ţesut poveşti, legende cu strigoi sau alte plăsmuiri cu iz fantastic despre schituri distruse de avalanşe prin Ceahlău.
Altele sunt consemnate în documente sau în scrieri mai vechi sau mai noi despre istoria zonei, pentru ca uitarea să nu se aştearnă peste ele. Tot prin Ceahlău, de secole şi-au găsit aici sălaş călugări care au înfiinţat schituri care mai dăinuie şi-n prezent, în timp ce unele au dispărut. Un exemplu este Schitul Cerebuc, care a fost distrus de furia naturii.
„Numele cel frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc“. Acestea sunt cele scrise de Gheorghe Asachi.
Despre acest schit, dar şi despre legendele masivului a consemnat şi profesorul nemţean Daniel Dieaconu, doctor în istorie, ele fiind publicate în diverse cărţi. El spune că despre Sihăstria lui Dragoş, după cum i se mai spunea, a notat, în 1908, Emanoil Gregorovitza, folclorist bucovinean, care a aflat o altă legendă despre întemeierea schitului.
Zona ar fi fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns şi „s-ar fi întâmplat că, pornind Dragoş Vodă din Maramureş spre Moldova“, nişte duşmani au răpit-o pe Maria, soţia viitorului voievod, şi au ascuns-o într-o peşteră, dar doamna a fost găsită. Apoi, peste ani, Dragoş a construit o bisericuţă pe „runculeţul ce se prelungeşte din muntele Ceahlău“.
Şi tot Gheorghe Asachi scria: „Trecînd pârâul Sârbeni (...) ajungi la Bâtca numită Piciorul Sahastrului şi în urmă, la părâul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strămtoare suflă un vânt puternic şi (...) plutesc în aer o mulţime de vulturi care ies din stâncile învecinate“. Viaţa monahală a reînviat la Cerebuc în 1995, fiind construit un nou schit.
„Întâmplări înfricoşate ar fi zguduit cândva încăperile întortochiate ale bătrânului palat“
Un alt loc misterios de la poalele Ceahlăului, în comuna cu acelaşi nume, este Palatul Cnejilor. Ruinele unei aşezări fortificate, care ar fi fost ridicată înainte de anii 1400, printre stăpâni fiind mari boieri moldoveni, au iscat alte legende, care descriu o lume fantastică, un strigoi fiind personaj principal.
Profesor dr. Daniel Dieaconu, istoric al zonei şi autor de cărţi în care a adunat legendele masivului, spune că numele Palatul Cnejilor este unul care poate induce în eroare. Nu era un palat propriu-zis, ci o cetăţuie, construită la marginea hotarului Moldovei, cu ziduri şi turnuri de apărare, ce înconjurau o bisericuţă construită la jumătatea veacului al XVII-lea.
Printre proprietari s-au aflat nobili din familia bizantină a Cantacuzinilor, care după căderea Constantinopolului au ajuns şi prin Moldova, ulterior primind titlul de cneji de la ţarii ruşi, de unde şi numele Palatul Cnejilor.
Iată ce nota preotul Constantin Matasă, arheolog şi fondator, în 1934, al Muzeului de Istorie din PiatraNeamţ, despre palat: „Călătorul vede pe dreapta, căţărate sus pe poală de munte, ruinele unor bătrâne ziduri de cetate din care se ridică sfioasă turla bisericii. Dacă cercetezi de la vreun locuitor mai bătrân din partea locului, să afli ce-i cu ruinele acestea, îţi răspunde, nu fără vădită groază că acolo a fost cândva Palatul Cnejilor. (...) Întâmplări înfricoşate ar fi zguduit cândva încăperile întortochiate ale bătrânului palat“.
Unele istorisiri mai spun că în zona palatului ar fi ascunse comori, care ard cu foc albastru, la fiecare şapte ani, dar sunt apărate de blesteme, aşa că nimeni nu se încumetă să le caute. Şi Eminescu a fost pe aceste meleaguri, iar o legendă l-a inspirat să compună poezia „Strigoii“. Oaspeţi la Palatului Cnejilorau mai fost Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Petru Asachi, etc.
Au fost şi străini, între care: Wilhelm de Kotzebue, diplomat german, care va deveni ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino; Nicolai de Giers, diplomat rus; renumitul pictor italian Giovanni Schiavoni (fost profesor la Academia Mihăileană din Iaşi); şi chiar Alexandre Dumas, autorul romanelor ce-i au în prim-plan pe celebrii muşchetari.
Legenda lui Budu şi „Strigoiul din Carpaţi“
Se mai vorbeşte că palatul a distrus de turci, care îi urmăreau în Moldova pe luptătorii Eteriei. Cât despre Dumas, cum de a ajuns pe aceste meleaguri nu se ştie exact, dar se bănuie că le-a vizitat în 1835, poposind la mănăstire, în zonă fiind întinse moşii ale boierilor Cantacuzini. Inspirat de o legendă, peste ani avea să o transpună în romanul „Strigoiul din Carpaţi“.
Este vorba despre legenda lui Budu, unul dintre oştenii cu rang de căpitan al domnitorului Alexandru cel Bun, care urma să se însoare cu Ana, fiica voievodului, dar a murit într-o luptă cu tătarii. Răpusă de dor, iubita a apelat la o vrăjitoare, iar într-o noapte farmecele îl aduc pe Budu călare pe un cal înaripat. Oşteanul o ia pe Ana şi merg pe platoul Ceahlăului.
Numai că, la ivirea zorilor, vrăjile se rup şi întâiul cântat al cocoşilor îi găsesc pe cei doi deasupra muntelui. A urmat un tunet năpraznic şi cei doi tineri sunt transformaţi în stânci, lângă locul numit Creasta Cocoşului. Poveştile mai spun că atunci când este lună plină, dacă umbra Turnului lui Budu se pogoară peste Palatul Cnejilor, la baza muntelui, cel care se află printre ruine devine strigoi.
Un alt loc din ţinutul străjuit de Ceahlău, care a generat tot felul de poveşti este Schitul Agapia Veche din Munţii Stânişoarei, care-i aflat la câţiva kilometri de mult mai cunoscuta seculară Mănăstire Agapia. Aici, pelerinii n-aveau voie să rămână după apusul soarelui şi răsărit, acest lucru fiind îngăduit doar obştii monahale. De ce şi din ce motive, nu prea se ştie.
Aşezământul ar fi fost ridicat undeva prin secolul al XIV-lea de către un sihastru, Agapie, care a dat şi numele Mănăstirii Agapia. Micul schit ar fi fost şi el distrus de o avalanşă, dar o certitudine în acest sens nu există. „Istorii“ vechi mai spun că lăcaşul de cult a fost zămislit într-o zonă afectată de alunecări de teren, astfel că, în vremuri trecute, bisericile ridicate s-au surpat, altele fiind apoi ridicate.
Se încarcă comentariile...
