Obiceiul „luatului miresei“ acum 100 de ani în satele din nordul Moldovei: prin ce probe trecea mirele înainte de a ajunge la viitoarea lui soţie

Învârtita flăcăilor la Părhăuţi (Suceava) FOTO: facebook/Satele din România/Enciclopedia Fotografică 1938

La sfârşit de secol XIX, în satele din nordul Moldovei erau respecte cu sfinţenie anumite tradiţii înainte de nuntă. Până să-şi ia perechea de la casa părintească, mirele avea de trecut anumite probe la care îi supuneau viitorii socri.

„Obiceiul la luatul miresei“, descris în numărul 2 din anul 1892 al revistei de folclor „Şezătoarea“, deschide seria tradiţiilor din viaţa locuitorilor ce trăiau în satele din nordul Moldivei. Articolul, publicat sub semnătura învăţătorului S. Mihăilescu, prezintă în detaliu acest obiceiu, aşa cum se păstra în localitatea Şaru-Dornei, din Suceava. 

Încă din start, culegătorul de folclor precizează că obiceiul luării miresei de la casa părintească presupunea un ritual transmis din strămoşi ce trebuia respectat cu sfinţenie. Misiunea mirelui nu trebuia să fie o formalitate, ci simula o luptă adevărată. 

„Când merge mirele cu nuntaşii să ia mireasa, nu i se dă drumul în ogradă aşa cu uşurinţă. În gardul de la poartă stă pusă, într-o prăjină, o cămeşă împlută cu fîn, făcută în chip de babă. În fruntea nuntaşilor ies cîţiva vânători cu arme încărcate, silindu-se cu loviturile spre a da jos acea matahală. În acest timp, la poartă îi un fel de luptă; nuntaşii miresei ţin de zăvoare (poarta la ei constă din doi stîlpi dăltuiţi, în care se vîră cu capetele pari de brad, formînd ceea ce se zice zăvoare) şi al mirelui de afară trag; aşa fel pînă nu-i biruiesc, nu intră“.

Vorniceii îşi joacă rolul în casa fetei

Odată încheiată lupta din curtea gospodăriei, înfruntarea se ducea, la alt nivel, în casa părinţilor miresei. Aici au loc scene şi dialoguri ce ţin de  teatrul popular, în care intervin personaje precum vorniceii.  

„Intraţi în casă, stau toţi cu căciulele pe cap. Un vătăjel (în alte părţi numit vornicel) ia în mînă biciul mirelui, care de obiceiu stă pe masă, spune la ce au venit şi strigă: 

<Poruşnici (ofiţeri, n.n.) de casă, răspunsul să ne iasă!>

Alţi vătăjei din partea miresei aduc două străchini goale, una cu gura în jos peste cealaltă, pune dinaintea mirelui, şi zic:

<Poftim, luaţi şi ospătaţi>

Din partea mirelui răspund:

<Tînărul nostru împărat îi cinsitit şi ospătat>

Tot aşa se urmează de mai multe ori între vătăjei, cari de obiceiu se pun din cei mai gurişti“.

Babe şi feciori în travesti, „amăgişaguri“ pentru mire

În scena care urmează, mirele este pus la încercare de gazde cu false mirese, dar le refuză pe rând. „Cînd îi aproape să scoată mireasa din camara unde o gătesc, spre o aduce mirelui, aduc mai întîi o babă, ori un băiet acoperit pe cap, de amăgesc mirele“.

Nuntaşii din partea mirelui strigă în cor că nu au nevoie de personajele propuse de gazde, şi că plătesc numai ca acestea să plece. 

„Mirele scoate bani de le plăteşte, apoi ia armele încărcate şi puşcă afară pe fereastra din fundul casei, care stă deschisă în tot timpul acesta, macar să crape lemnele de frig. Cu plata şi puşcatu de trei ori pe fereastră, urmează mirele de cîte ori se repetă amăgişagul“.

După obicei, tatăl fetei este cel care cedează în cele din urmă şi i-o oferă viitorului ginere, nu înainte de a-l avertiza să se gândească bine înainte de a face acest pas.

„Într-un tîrziu, aduce tata pe fiica sa de mînă, o duce lîngă mire, şi după ce-l mustră că poate a fi rău cu dînsa, a bate-o, nu i-a fi dragă, să se uite bine ce face…abia o pune să şează alăturea cu el“.

Mobilizarea cimpoieşilor: „Îmflă iedul, mă!“ 

Tradiţia era ca, de la începutul şi pînă la încheierea acestui ritual, nuntaşii erau cinstiţi cu rachiu care se bea direct din plosca de lemn. 

„N-au obiceiu a măsura cu pahare, iau din ploscă. Rachiul îl beu şi fert cu zahăr, chiper şi puţină café; acest fel îl pun în pahare ca să-l poată lua încă ferbinte. Cel care cinsteşte pe altul, ţine modă nestrămutată de a lua el întăiu“.

După ce flăcăul primeşte fata de la părinţii ei, nuntaşii se aşezau la masă, moment în care se ţinea un alt obicei.

„În timpul mesei, se dau pahare dulci cînd dă din partea miresei un prosop lung, cu care prinde gît pe un barbat cap de familie, îi caută nişte pretexte în glumă, îl ţine de prosop, aşa că trebuie să fie iute de mînă şi gură acel care ia, căci îl tot scutură de gît cînd vrea să bea“.

După ce stăteau la masă, nuntaşii ieşeau din casă, iar tinerii îşi luau  „iertăciune“ de la părinţii fetei după un anumit ritual:

„În mijlocul ogrăzii pun un scaun pe care stau părinţii şi tinerii îngenunchează la picioarele lor pe nişte plocăzi (un fel de pături din lână, n.n.). Unu rosteşte cu glas tare iertăciunea, spunînd scopul venirei lor, cere blagoslovenia părinţilor asupra tinerilor. Din acest timp, tinerii se ţin de o năframă amîndoi, pîn se termină nunta“.

Dacă de la casa fetei nu era drum de trăsură, nuntaşii, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, mergeau călare pe cai mici munteneşti.

„Se mai zabăvesc ici colea cîte doi-trei cu plosca, ş-apoi iar la fugă. Unii îndeamnă pe cimpoieşi <Îmflă iedul, mă!>“.

La finalul articolulul, S. Mihăilescu aminteşte că jocurile nuntaşilor erau „un fel pe lăiţi cuprinşi cu toţii pe după cap, rusasca, moldoveneasca (hora), brîul, ungureasca, leşasca, rare ori mărieşul“, astfel de dansuri fiind comune şi la alte petreceri din acele vremuri.