De ce este cârtiţa o vietate blestemată. Credinţe populare ale românilor despre mamiferul care umblă pe sub pământ

În tradiţia populară, la facerea lumii, cârtiţa l-a înfruntat pe Dumnezeu, drept pentru care a fost blestemată pe veci, spun legendele populare româneşti.

Din tot regnul animal, cârtiţa este una din vietăţile cel mai puţin apreciate de oameni. În credinţele multor popoare, printre care şi ale românilor, această vietate adaptată la viaţa subterană nu este tocmai simpatizată mai ales că provoacă deseori pagube agricultorilor prin tunelurile săpate sub pământ şi muşuroaiele lăsate în urmă.

În urmă cu mai bine de 100 de ani, în revista de folclor „Şezătoarea“ (publicaţie care a apărut neîntrerupt  timp de 26 de ani între 1892 şi 1918) apăreau frecvent legende şi credinţe despre diverse specii de animale, aşa cum circulau la acea vreme în rândurile sătenilor. 

În numărul 8-9-10 din iulie-septembrie 1899 al publicaţiei conduse de Artur Gorovei, Dimitrie Dan semnează articolul „Cîrtiţa în credinţa poporală română“, prezentând o legendă străveche culeasă de la Ana Pădure a lui Ilie, o „gospodină bătrînă din Straja“.

Conform acestei legende, cârtiţa ar fi ignorat chemarea lui Dumnezeu de a ajuta la creaţia lumii pe motiv că nu trăieşte pe pământ. 

„Dumnezeu zice că a scos pre toate vietăţile pămîntului la făcutul cărărilor şi a drumurilor, şi toate au sărit şi au ajutat. Numai cîrtiţa n’a vrut să ieasă nici la cărări, nici la drumuri zicînd că, deoarece nu trăeşte pe pămînt, ci în pămînt şi nici pe deasupra pămîntului, n’are nevoie nici de cărări, nici de drumuri, la cari nu va ajuta“

Atitudinea de nesupunere a creaturii care îşi duce traiul în galeriile pe care le sapă l-ar fi mâniat pe Dumnezeu atât de tare încât a blestemat-o de moarte:

„Văzînd Dumnezeu neascultarea cîrtiţei o blăstăma zicînd că cîrtiţa, cînd va scoate muşinoaie şi va ajunge cu lucrul ei la un drum sau vre-o cărare, sau va eşi deasupra pămîntului să piară. Şi aşa i se întîmplă cîrtiţei, cînd iesă deasupra pămîntului sau ajunge cu scosul muşinoaelor la un drum sau cărare, amăsurat blăstămului dumnezeiesc pînă’n ziua de astăzi, ca nu cumva ea să subsape şi să supre ceea ce n-a ajutat a face“

Metode tradiţionale de alungat cârtiţa 

În acelaşi articol sunt prezentate şi două metode pe care ţăranii le foloseau în urmă cu un secol ca să scape de necazurile aduse de cârtiţă. Muşuroaiele care rămâneau în urma săpăturii făcute de acest mamifer cu simţul mirosului şi auzului foarte fine, dar cu văzul puţin dezvoltat.   

„Românul crede că cîrtiţa se poate opri ca să nu scoată muşinoaie care stingheresc mult la cositul fînului, strică şi’n grădini dacă i se pune într’un muşinoiu o furculiţă cu caer şi fus şi se zice: <toarce, ori te du!>. Şi ea, neputînd toarce, se cărăbăneşte de pe acel loc. Tot aşa se zice, că părăseşte ea locul ei, dacă se pune pe un muşinoi aţa cu care s’a măsurat mortul spre a şti cît de lung să i se facă sicriul“

În tradiţia populară a românilor singurele foloase pe care le poate aduce mamiferul ce-şi sapă galerii pe sub pământ sunt de natură medicală. Conform credinţelor, în urmă cu un secol anumite boli se vindecau dacă se foloseau membrele anterioare (cele folosite la săpat) ale cârtiţei.  

„Lăbuţele cîrtiţei numite lopăţele zice că să fie de leac pentru vindecare bubelor numite <cîrtiţe>, un fel de noduri sub piele, care le capătă acela carele răsipeşte multe muşinoaie. Aceste noduri se trec dacă se încunjură ele fiecare c’o lăbuţă de cîrtiţă de nouă ori, sau dacă se spală cu apă în care se pune ţarină din muşinoaie de cîrtiţă“