„Cazul Larisa“, ancheta batjocorită care a făcut mai mulţi morţi decât crima în sine. Detalii despre viaţa în roz a ucigaşului şi gândurile sinucigaşe ale mamei copilei
0
Pe 18 octombrie, se împlinesc 10 ani de la moartea Larisei, fetiţa de 8 ani din Iaşi abuzată sexual şi ucisă de un vecin minor. Crima a fost instrumentată în batjocură şi a provocat mai multe morţi decât drama în sine. „Adevărul” începe o campanie dedicată tragediei. După un deceniu, mama copilei, distrusă de atâta supărare, plânge şi după morţii care nu sunt ai ei. Criminalul, eliberat pentru bună purtare, vrea să îşi refacă viaţă.
În cimitirul „Buna Vestire” din capitala Moldovei îşi duc somnul de veci mulţi dintre oamenii de seamă ai Iaşiului. Profesori, oameni de cultură sau conducători de altă dată stau deopotriva sub pătura pământie ce ne desparte de lumea de dincolo.
Mormântul Larisei Chelaru e la parcela numărul 7, aproape de intrarea din cimitir. La zece metri de bucata de pământ, se odihneşte şi tatăl ei, Constantin.
Plecaţi demult de pe lumea aceasta, în spatele dispariţiei celor doi, rănile sunt încă sângerânde. Moartea Larisei şi a tatălui său, om simplu, de la ţară, ascunde în spate o poveste cum mintea umană nu este în stare să conceapă. I s-a spus „Cazul Larisa”. A ţinut milioane de români cu sufletul la gură. A schimbat legi. A dat jos oameni din Poliţie. Dar, mai ales, a schimbat destine. Aceasta este povestea Larisei, fetiţa a cărui nume stârneşte şi astăzi emoţii.
Cadavrul, găsit după două luni
Pe 18 octombrie 2005 România afla pentru prima dată de Larisa. La televizor apărea fotografia unei şcolăriţe de
opt ani îmbrăcată în uniformă. Liliana şi Constantin Chelaru implorau prin intermediul jurnaliştilor ca oricine ştie ceva despre îngerul lor să îi ajute să îl găsească. Poliţiştii încep timid operaţiunile de căutare trecând de mai multe ori prin locul în care, aveau să afle ulterior, era ascuns cadavrul Larisei. Zilele trec, disperarea părinţilor se transformă în paroxism. Larisa e de negăsit. Un caz de dispariţie, cum mai fuseseră alte câteva mii până atunci, se tranformă pe nesimţite într-o suspiciune de omor.
De la Bucureşti vin ajutoare, întreaga Poliţie ieşeană, într-un cor al neputinţei şi lipsei de profesionalism, îşi dovedeşte incompetenţa pe zi ce trece. Larisa e de negăsit. Un taximetrist află de la televizor că este suspect în dispariţia fetei şi îşi pune ştreangul în gât. Prima victimă colaterală e trecută pe răboj.
După două luni, un vecin simte un miros greu într-o ghenă din faţă blocului familiei Chelaru. Trupul micuţei Larisa era înghesuit într-o cutie de carton. Misterioasă dispariţie se transformă oficial în omor. În scurt timp, anchetatorii aveau să aibă şi chipul celui care îi curmase viaţa Larisei. Se numea Robert Ciobanu şi la vremea respectivă avea 17 ani. După lungi interogatorii băiatul recunoaşte fapta, detaliază că a abuzat-o sexual pe copilă după care, din panică, a omorât-o.
E reţinut şi trimis în judecată în timp ce întreaga echipă a Poliţiei care s-a ocupat de caz, de la şeful de atunci, Gheorghe Plai, e decapitată de ministrul Vasile Blaga. În timpul procesului lui Robert Ciobanu avocaţii acestuia cer ca adolescentul să primească jumătate de pedeapsă. Prezent la instanţă, Constantin Chelaru pleacă furios de la Tribunalul Iaşi. Nu concepea ca vecinul ce îi răpise pentru întotdeauna de la piept fetiţa să scape cu doar câţiva ani de puşcărie. Deznădăjduit, bărbatul este cuprins de gânduri negre şi decide să îşi pună capăt zilelor. A doua victimă colaterală e trecută şi ea pe răboj.
Robert Ciobanu primeşte 20 de ani de închisoare. Ajunge în puşcărie şi începe să deseneze îngeri şi demoni. Se îndreaptă spre credinţă cu speranţa că, odată, îşi va putea reface viaţa. În 2014, mai devreme decât se aştepta, speranţa devine realitate. Codul Penal se schimbă iar cei 20 de ani de închisoare se transformă în 15 ani de detenţie într-un centru de minori. Robert ajunge la Tichileşti, în judeţul Brăila, de unde este eliberat în toamna anului trecut pentru bună purtare. După nouă ani. În familia Chelaru din Lunca Cetăţuii chipul Larisei încă mai scormonea visele mamei şi al fratelui.
După zece ani
Călăul Larisei Chelaru, Robert Ciobanu, şi victimele pe care le-a lăsat pustiite după ce a ucis-o pe fetiţa de opt ani locuiesc şi acum în acelaşi sat. La marginea Iaşiului, în Lunca Cetăţuii, cele două familii a căror viaţă a alunecat pe alt drum după moartea copilei stau doar la doi-trei kilometri distanţă. Lui Robert, eliberat toamna anului trecut, îi este interzis să treacă strada principală spre blocuri, în zona în care s-a petrecut crima. Lilianei, mama şcolăriţei abuzată sexual şi apoi omorâtă, îi este dat să coboare zilnic aceleaşi scări urâcioase care duc spre boxa în care ucigaşul a ascuns trupul fetiţei. Robert începe să facă paşi timizi spre o viaţă normală. Liliana nu mai cunoaşte sensul vieţii de când fiica sa s-a pierdut, neputincioasă, în mâinile vecinului pe care îl cunoştea de o viaţă.
Mama Larisei nu suportă moartea. După zece ani de la evenimentul care i-a transformat complet viaţa, Liliana se întristează şi plânge de fiecare dată când aude că cineva a murit. Joi după-amiaza, când am mers să stabilim interviul pentru textul de faţă, ieşeanca pregătea o tocana de legume şi asculta ştirile de la televizor. Vestea că Paula Iacob a murit şi că urmează să fie înmormântată îi dădea o stare de nelinişte cu care a învăţat să convieţuiască din toamna lui 2005. Liliana Chelaru plânge de fiecare dată când aude că undeva, cineva necunoscut a murit. „Nu mai pot să aud sau să văd astfel de noutăţi pentru că mă tulbură, îmi fac foarte rău, plâng şi iar am nevoie de ajutor şi iar ajung la psiholog”, spune necăjită femeia.
„Oamenii vin şi îmi spun ce mai face Robert şi mie mi se pune un nod în gât”
Mama Larisei mărturiseşte că aceşti zece ani, de la dispariţia copilei şi a soţului ei, au trecut anevoios din cauza întrebărilor care au apărut în mod repetat şi pentru care nimeni nu i-a dat un răspuns. Liliana Chelaru nu ştie de ce tocmai fiica ei a fost victima unui act atât de barbar şi nici de ce soţul ei, Constantin, a căzut în plasa deznădejdii şi şi-a pus capăt zilelor. La fel cum nu are răspuns nici pentru motivul pentru care Robert a ieşit din închisoare şi-şi poate reface viaţa liniştit, în timp ce ea poate, cel mult, să aprindă câte o lumânare la două cruci înnegrite de timp.
Mama Larisei nu mai vrea să-şi amintească de iarna aceea în care familia i s-a înjumătăţit şi la data stabilită propriu-zis pentru interviu nu ne-a mai deschis uşa. Nu poate să mai treacă încă o dată, după atâtea alte ori în care rememorarea evenimentelor a lăsat-o într-o mare de lacrimi, prin istoria care i-a curmat viaţa îngeraşului ei blond. „Pentru mine acum nu este de vină doar făptaşul. Sunt de vină şi cei care l-au eliberat după fapta comisă. În plus, s-a dus şi soţul şi nici băiatul nu se simte bine, nici eu nu mă simt bine şi ne este destul de greu. Îmi face rău să aud că el se integrează. Oamenii vin şi îmi spun ce mai face Robert şi mie mi se pune un nod în gât şi-mi vine să sar la ei”, arată Liliana.
„El îşi reface viaţa şi noi am pierdut ce aveam mai drag”
Peste mama Larisei timpul a trecut fără să vindece trauma. Liliana, care în imaginile de atunci apare sfâşiată de durere, a învăţat acum să poarte zilnic durerea aceea, ca pe nişte haine de plumb de care nu poate scăpa. Spune că a avut şansa unor oameni buni care i-au fost alături şi a lui Dumnezeu care a vegheat-o întotdeuna şi a ajutat-o să mai facă un pas către o altă zi. Tot Cel de sus a lucrat prin preoţii la care a mers şi a îndepărtat-o de gândurile urâte care au încercat-o o vreme. Disperarea o împingea şi pe ea către fapte necugetate, la fel cum s-a întâmplat şi cu tatăl Larisei, dar Liliana a avut tăria şi credinţa de a-şi purta crucea mai departe.
„La noi s-au pierdut două suflete, copilul şi soţul (foto dreapta). Nu ştiu de ce el a făcut asta, pentru că nu trebuia să facă aşa ceva, era bine să fie alături de noi. Numai el ştia ce simţea. Dacă spunea că se simte rău poate îl ajutam şi noi. Disperarea l-a dus să facă asta, ca să nu mai spun că de multe ori şi eu mă gândeam la lucruri urâte, dar mi le-am alungat pentru că preotul mi-a spus că nu-i bine să-ţi pui gând rău”, ne spune femeia, din spatele uşii întredeschise a apartamentului său.
După împlinirea unui deceniu de când familia Chelaru a trecut prin „trauma vieţii”, după cum însăşi mama victimei arată, în casa Larisei predomină un sentiment de injustiţie. E cultivat chiar de cei care ar trebui să reprezinte dreptatea. Liliana este de acord că indiferent de pedeapsa pe care ar fi putut-o primi Robert ei nu i-ar fi fost uşor să accepte totuşi că i-a ucis copila. Însă, cu atât mai mult cu cât autorităţile au decis să-l elibereze pentru comportament exemplar, familia Chelaru este şi mai distrusă. „El îşi reface viaţa şi noi am pierdut ce aveam mai drag. Nimeni nu ne poate înţelege prin ce trecem noi şi cum ne este viaţa, pentru că uşor nu ne este cu siguranţă”, conchide Liliana Chelaru.
Pentru ea timpul se măsoară altfel. În evenimente care o răscolesc iar şi în perioade în care are nevoie de ajutor specializat. În dispariţii care o fac să retrăiască coşmarul de două luni căruia i-a supravieţuit şi în întâlniri periodice cu psihologul care o ajută să se mobilizeze pentru încă un timp. În zile şterse, fără bucurii, dar cu credinţă şi sprijin de la preoţii care o încurajează. Pentru familia Chelaru, Liliana şi fiul Cosmin, nimic nu va mai fi ca până în 2005.
A doua şansă a criminalului
Robert Ciobanu se fereşte de oameni. Când îl caută cineva acasă, nu iese să vorbească şi îl lasă pe tatăl său să iasă în întâmpinare. Se fereşte de necunoscuţi pentru că după ce a ieşit din închisoare este vânat, tot mai des, de presă. Familia Ciobanu a fost obligată să plătească daune după crima fiului lor şi şi-au vândut apartamentul din blocul în care s-a întâmplat fapta. Acum au o căsuţă modestă construită în partea cealaltă a localităţii din banii pe care mama lui Robert îi câştigă muncind în Italia. Îmbolnăvit de necaz, tatăl lui Robert, spune că s-a săturat de tot. De necaz, de durere, de privirile celor din jur şi mai ales de apelativul „criminalul” adus fiului său. De atâta vâlvă şi nebunie care i-a tulburat liniştea căminului, bărbatul s-a îmbolnăvit. Semipareză pe partea dreaptă care abia-l lasă să care o găleata de apă. Plus alte boli pe care le duce cu medicamente.
Robert Ciobanu într-o fotografie realizată în 2014 de jurnaliştii 7 Est, singura dată când ucigaşul Larisei a discutat cu presa. FOTO 7 Est
Tatăl lui Robert Ciobanu spune că ultimii zece ani care au trecut de la fapta de condamnat a fiului său au fost dureroşi pentru întreaga familie. Soţia sa ajunsese într-o vreme de nerecunoscut, prinsă în ghearele unui demon care ar fi fost gata să o ducă la pierzenie dacă nu i-ar fi fost el, soţul ei, alături. Dar mai mult decât susţinere pe care şi-au acordat-o unul altuia, a fost un ajutor venit din „mila lui Dumnezeu”.
„Dacă El nu ar fi fost alături de noi şi dacă noi nu aveam credinţă nu reuşeam să trecem peste hopul acesta. La un moment dat, în timpul procesului, soţia arăta într-un hal de nedescris. Dacă mai continua, riscam să o pierd”, mărturiseşte Ciobanu, refuzând să-l cheme pe Robert afară.
„Uite, el e fratele criminalului”
Pentru cei doi părinţi necazul nu s-a terminat în 2006, odată cu condamnarea la 20 de ani de închisoare pentru fiul lor, Robert. Câţiva ani mai târziu, celălalt fiu al lor a murit din cauze medicale, spune tatăl. Oamenii din sat cred însă că fratele lui Robert s-a pierdut pentru că băiatul s-a consumat mult după evenimentele din 2005. De câte ori ieşea pe stradă, mai ales în perioada aceea, sătenii exclamau pe la colţuri „uite, el e fratele criminalului”, după cum îşi aminteşte Maria, o bătrână din Lunca Cetăţuii.
Casa în care locuieşte Robert Ciobanu FOTO Iulia Ciuhu
Acum, familia Ciobanu încearcă să restabilească un echilibru în căminul distrus de crima lui Robert, dar fantomele trecutului revin în prezent, uneori la fel de puternic precum realitatea crudă a acelor zile. Anul trecut, de pildă, ucigaşul fetiţei şi-a pierdut un loc de muncă de pe şantier pentru că angajatorul a descoperit cine este. Din alt loc de muncă, Robert a fost nevoit să plece pentru că a început cursurile de bucătar şi orele de pregătire se suprapuneau cu munca. „De mic a fost pasionat de pictură, dar noi nu am avut posibilitatea să-l ajutăm. În penitenciar a pictat mult ca să-şi ţină mintea ocupată. Acum şi-a găsit un loc unde să facă peisaje şi icoane în mozaic, dar a fost nevoit să nu mai meargă ca să facă şi el o şcoală de unde să obţină o calificare”, subliniază tatăl său.
Tatăl: „Nu credeţi că e prea mult?”
Robert are de gând să plece din ţară, la un moment dat. Cazierul, pătat de fapta pe care a comis-o, nu-i permite să ducă o viaţă normală. De aceea, după cum spune Mirel Ciobanu, tânărul de 27 de ani se va îndrepta spre o altă ţară, unde va încerca să-şi construiască un alt destin. În opinia părinţilor lui Robert, atitudinea faţă de fiul lor este exagerată. Dacă în perioada aceea au acceptat priviri, jigniri şi osânde din partea tuturor, acum spun că s-au săturat şi că nu mai suportă să-l vadă urmărit şi expus ca fiind cel mai mare criminal din România. „Ajung atâţia ani în care s-a vorbit despre el şi despre cazul acesta. Nu credeţi că este prea mult? Eu m-am săturat. Robert stă în casă cu mine, este bine, sănătos, dar atâtea imagini şi ştiri despre el nu ne fac bine. Fapta pe care a comis-o nu trebuia făcută, dar nu cred că este singura de acest fel din România. Alţii care au comis poate fapte mai grave decât el, care au ucis câte două-trei persoane, de ce nu sunt căutaţi tot aşa?”, se întreabă, tulburat, tatăl său.
Mirel Ciobanu este convins că fiul său a greşit luând viaţa Larisei, dar crede totuşi că Robert mai merită o şansă. După un deceniu de la crima din Lunca Cetăţii, cei doi părinţi, sleiţi de puteri, speră şi acum că vor fi iertaţi de familia Chelaru. Mama lui Robert şi-a cerut iertare de mai multe ori de la Liliana, în speranţă că vreodată o va primi. „Toţi preoţii cu care am vorbit ne-au spus să încercăm să ne cerem iertare. Asta am făcut mereu şi facem şi acum pentru că ne este clar că Robert nu trebuia să facă treaba ast”, concluzionează tatăl tânărului.
Larisa şi Robert, în ochii sătenilor
Pe străzile din Lunca Cetăţuii se mai vorbeşte despre crima de acum zece ani doar ocazional. Oamenii au întipărit pentru totdeauna chipul angelic al Larisei şi îşi amintesc cu repulsie despre fapta oribilă petrecută în preajma lor. „Era un îngeraş blonduţ. O păpuşă de fată cu ochi mari, în clasa întâi., îmbrăcată cu o uniformă albastră, tare frumoasă. Poza ei a fost lipită pe toate magazinele până când s-a auzit că a fost găsită omorâtă, aruncată la gunoi. Pe băiat îl vedeam jucându-se cu skateboard-ul. Avea ceva ce mie niciodată nu mi-a plăcut. Simţeam o respingere, cu toate că nu mi-a făcut nimic.”
Mormântul în care îşi duce somnul de veci Larisa Chelaru, 8 ani
Mai puteţi citi, pe aceeaşi temă:
Iaşi: Cel mai fioros vieţaş, ţinut în spatele gratiilor de judecători
Condamnatul pe viaţă care a comis patru crime rămâne după gratii. Criminalul emo s-a răzgândit. A acceptat oferta de a ispăşi restul pedepsei pentru uciderea unei eleve, „la reeducare”
Se încarcă comentariile...
