Oțelu Roșu, stins după două secole de metalurgie. Orașul a primit numele fostelor sale uzine VIDEO
0După două secole de metalurgie, orașul Oțelu Roșu din Caraș-Severin (video) a împărtășit soarta mai multor foste centre metalurgice și miniere de tradiție din vestul României.
Câteva clădiri istorice, ruinele din diferite epoci ale vechilor uzine și blocurile muncitorești ce se înșiruie de-a lungul șoselei care traversează localitatea, DN 68 Hațeg - Caransebeș, amintesc vremurile în care orașul muncitoresc din Caraș-Severin era mult mai animat. Alături de ele, numele pe care l-a primit așezarea în primii ani de comunism a rămas o mărturie a importanței fostului centru industrial.
„Acum Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, spune unul dintre localnici.
Pe malul drept al râului Bistra, care desparte cartierele orașului de zona industrială, se înfățișează rămășițele fostului combinat metalurgic din Oțelu Roșu.
„Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spune un fost angajat al combinatului.
Oțelu Roșu, oraș muncitoresc după război
Mai puțin de 8.500 de oameni locuiesc în orașul Oțelu Roșu, unde uzinele metalurgice înființate în urmă cu peste două secole au fost extinse după Al Doilea Război Mondial.
În primii ani ai regimului comunist, mica așezare de pe valea Bistrei, numită Ferdinand până atunci, a primit numele Oțelul Roșu și a devenit un oraș muncitoresc, a cărei comunitate își lega viața de uzinele metalurgice construite de cealaltă parte a râului Bistra.
Presa comunistă lăuda transformările prin care comuna din Banatul Montan, aflată la poalele Munților Poiana Ruscă și Țarcu, a trecut de la începutul anilor ’50.
Primele cartiere de blocuri au fost ridicate în apropierea uzinei metalurgice, pentru familiile de muncitori stabilite în Oțelu Roșu din toate colțurile României. Noii veniți au fost angajați la uzinele metalurgice și la minele din împrejurimi.
La fel ca și în alte centre miniere din zonă, minoritățile de sași, șvabi și maghiari s-au împuținat cu timpul, după Al Doilea Război Mondial, însă populația așezării a crescut în scurt timp la peste 6.000 de oameni.
„De când se înserează, comuna Oţelu Roşu se îmbracă într-o mantie strălucitoare de lumini. Mai feeric sunt însă luminate cele şase blocuri muncitoreşti înconjurate de verdeaţă, căminul celor necăsătoriţi şi cele 16 locuinţe individuale. Nu departe de uzină se găsesc creşa şi căminul de zi în care sunt îngrijiţi copiii muncitorilor din această comună. Tot în apropiere se ridică şi localul policlinicii, cuprinzând 13 secţii de specialitate şi trei circumscripţii cu servicii de pediatrie, interne, chirurgie, radiologie, epidemiologie, dentistică, etc”, informa ziarul România Liberă în 1953.
Un club muncitoresc, un aprozar, o bibliotecă și câteva spații de recreere erau enumerate printre locurile care îi făceau pe muncitori mândri de orașul lor. Însă nimic dintre acestea nu echivala cu amploarea la care au ajuns Uzinele din Oțelu Roșu.
Uzinele din Oțelu Roșu, o istorie de două secole
Uzinele din Oţelul Roşu (Caraș-Severin) și-au început activitatea la începutul secolului al XIX-lea, sub numele Ferdinandsberg.
Aici era prelucrată fonta produsă în topitoriile de la Rusca Montană și Rușchița. În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu făceau parte din trustul „Titan – Nădrag – Călan” al magnaților Max și Edgard Auschnith, iar după război au fost naționalizate.
În anii ’50, Oţelul Roşu producea foi de tablă şi era singura uzină din România care livra bare de oţel (4.000 de tone anual) şi fier laminat la rece (1.200 de tone anual), arătau documentele vremii. Cu timpul, centrul metalurgic a fost extins, iar numărul angajaților săi a ajuns să depășească 5.000 de oameni.
O oțelărie electrică a intrat în funcțiune în anii ’70, iar în componența noului combinat se mai aflau laminoarele, o fabrică de oxigen, o fabrică de var și dolomită, o turnătorie și ateliere mecanice.
După 1990, combinatul a intrat în declin. A fost privatizat în 1999, când mai avea peste 3.000 de salariați. În trei ani, numărul muncitorilor a fost redus la circa 600, iar mai multe secții au fost închise.
În prezent, o mică parte din vechea uzină a mai rămas în activitate, unele dintre fostele sale terenuri fiind folosite de alte societăți, în timp ce altele au rămas virane și sunt acoperite cu clădiri dezafectate.
Orașul Călan din Hunedoara, aceeași soartă cu Oțelu Roșu
Povestea orașului Oțelu Roșu seamănă cu cea a fostului centru metalurgic Călan, din Hunedoara.
Uzinele din Călan și-au început activitatea în secolul al XIX-lea, iar comuna traversată de râul Strei și de șoseaua Hațeg – Orăștie, a fost transformată în oraș muncitoresc în primii ani de comunism. Primele cartiere de blocuri au fost ridicate la orașul Călan în anii ’50, după același model cu cele din Oțelu Roșu.
Pe malul opus al râului Strei, centrul metalurgic, care producea fontă și cocs, s-a extins cu repeziciune, pe rămășițele vechilor uzine de fier.
După 1990, uzinele din Călan au fost dezafectate. Orașul a devenit o localitate de tranzit, unde numărul celor care au părăsit-o a fost mult mai ridicat decât al celor care au ales să se stabilească aici.
Se încarcă comentariile...
