Şapte relatări de groază care au isterizat românii superstiţioşi: devoratorii de morţi, copilul preotesei ucis de frica diavolului sau tânărul îngropat de viu
0Relatări înfiorătoare despre fiinţe supranaturale care aduceau moartea şi despre orori comise în lupta cu necunoscutul au alimentat de-a lungul timpului imaginaţia şi modul de viaţă al românilor. Unele dintre ele arată cum sate întregi au căzut sub isteria fricii de strigoi şi au recurs chiar şi la canibalism pentru a scăpa de ei, în timp ce alte povestiri au avut menirea de a explica morţi şi crime stranii.
O relatare culeasă din folclorul românesc arată cum a încercat o familie să scape de blestemul morţilor copiilor, cărora ursitoarele le-au prevestit un destin nefericit.
1 Tatăl care a vrut să evite moartea celui de-al treilea copil
„Era odată un om bogat. El trăia singur numai cu nevasta. Îi dete Dumnezeu un dolofan de copil, mai târziu, dar pe semne e dat omului, că îi muri copilul. A doua oară tot aşa o păţi. Ce să facă el? Îşi zise în sine că de acum are să asculte ursitoarele, că până acum nu le loase în seamă. Şi nevasta născu un copil mai frumos decât ceilalţi doi. Seara se lipi de peretele casei. Trecu un ceas sau mai multe şi numai ce vede trei păsărele sau trei îngeraşi albi ce se puseseră la ferastră câte trei. Întâia zise: copilul născut va fi mincinos şi curvar. A doua zise: copilul născut va trăi rău: va fi curvar şi mincinos. Iar a treia, cum zice, aşa rămâne. Zice: copilul născut va trăi bine, nu va avea sfadă, va fi cuminte, cinstit, iar la vârsta de 16 ani va muri înecat în fântâna din curte. Apoi zburară. Omul acela, cu inima plină de bucurie, intră în casă, a făcut bal mare de bcurie că poate de-acum să-l scape de moarte pe copil. A doua zi astupă fântâna iar deasupra puse un car de spini. Şi când trecură 16 ani, într-o seară a văzut că băiatul lipseşte din casă. Îl aşteapt mult şi bine. Îl strigă, dar nu-i. Aprinde o lumânare şi se duce cu femeia la acei spini să vadă dacă n-a adormit pe acolo. Nu se vede. Atunci omul ia un par şi ridică spinii. Ce să vezi. Băiatul îşi făcuse loc sub spini şi acolo murise”, relata Tudor Pamfile, în cartea „Duşmani şi Prieteni ai omului”, publicată în 1915
2 Femeia transformată în strigoi
O altă povestire culeasă din lumea satelor româneşti oferea explicaţii stranii pentru moartea unei femei.
„Unui om îi muri femeia în pripă şi fiind el întrebat cum şi ce boală a avut femeia lui, povesti astfel: „Aseară, era spre Sfântul Andreiu, ca niciodată nevasta mea, Dumnezeu să o ierte, s-a culcat mai devreme. Em am mai stat ct am mai stat înaintea focului şi de la o vreme, sculându-mă să merg şi să mă culc, oameni buni, Doamne păzeşte, pe gura femeii ieşi o para roşie. Mi-am făcut cruce şi n-am mai văzut nimic. Am strigat nevasta, să se scoale, ea n-a răspuns. Am început a o scutura, am luat-o din locul acela, am pus-o pe cealaltă laiţă, dar pace bună. Era moartă ca toţi morţii, aşa cum o vedeţi acum”. Iar babele de prinprejur, după ce mai scoaseră câte un suspin, ziseră: „Sărace om. De ştiai tu de mai înainte că femeia ta îi strigoaică, tu n-o mutai din locul în care s-a culcat şi ea nu murea, căci para cea roşie a fost sufletul ei, care, când s-a întors înapoi, n-a găsit trupul unde îl lăsase şi s-a tot dus pe ceea lume” scria Tudor Pamfile.
3 Canibalii din Cuşmir
Comunitatea din Cuşmir a fost în trecut răscolită de ideea că satul a căzut sub blestemul strigoilor, potrivit relatărilor vremii. Drept răzbunare, localnicii au profanat mormintele şi s-au dedat la acte de canibalism.
„În comuna Cuşmir, din sudul judeţului Mehedinţi acuma câteva zeci de ani a murit un schilod, de altfel flăcău. L-au spintecat, i-au luat măsura, apoi i-au luat din inimă şi ficat, le-au ars şi cenuşa au dat-o de-au băut sora sa şi alte rude, care erau bolnave, şi s-au însănătoşit. În aceeaşi comună începură să moară din alt neam. Au dovedit că un om bătrân, mort de nu ştiu când, era strigoiu. Când l-au dezgropat, l-au găsit şezând turceşte şi roşu-roşu, para focului, că mâncase aproape un neam întreg. Şi voinic. Când au vrut să-l scoată s-au contrat între ei. Vezi Necuratul! I-au dat câteva berde, l-au scos afară şi cu cuţitul n-au putut să-l taie. Au luat o coasă şi cu barda l-au spintecat, au tăiat din ficat şi inimă de-au ars şi le-au dat şi la bolnavi şi s-au însănătoşit. Apoi l-au înmormântat din nou”, informa etnologul Tudor Pamfile.
4 Preotesca care şi-a ucis pruncul „pricolici”
O preoteasă a cărei sarcină a întârziat cu aproape două luni şi-a ucis pruncul, din credinţa că era „pricolici”, o fiinţă necurată şi periculoasă. „În toamna anului 1915 o preoteasă din Galaţi, după 25 de ani de căsătorie stearpă, purcede grea şi naşte nici după zece luni. Această preoteasă, prin urmare, purta în sarcină n crâsnic, care se va naşte la 11 luni cum îi este sorocul. Crâsnicul, după naştere, purcelul, fiu de drac, se va repezi la cei din casă, îi va muşca şi îi va ucide şi apoi va încerca să se adăpostească unde a fost zămislit. Pentru aceasta, moaşa a avut grijă să-l înfăşoare într-un ţol, îndată după naştere, şi apoi a chemat neamurile să-l ucidă cu ciomegele”, relata Tudor Pamfile, în volumul „Duşmani şi Prieteni ai omului”, publicată în 1915
5 Copilul decapitat şi mâncat „de muma pădurii”
O poveste stranie ecplica moartea şi decapitarea unei copile de 10 – 12 ani.
„Într-o pădure mare se aflau ca pădurari un om şi o femeie, care nu mai aveau decât o fetiţă de 10 – 12 ani. Într-o zi de sărbătoare ei plecară la târg, lăsând acasă pe fetiţa lor micuţă, să îngrijească de păsări şi de bordeiu. Când au plecat de acasă au sfătuit-o pe copilă ca îndată ce va apune soarele bine să încuie uşa, să astupe fereastra bordeiului bine şi să nu dea drumul nimănui înăuntru. Fata însă, când a înserat, fiindu-i urât în bordeiu, s-a suit pe el şi a început să plângă. Atunci muma-pădurii, care era în apropiere, veni la fată şi o mângâie, zicându-i că se culcă şi ea în bordei, cu fata. Cum a intrat însă în casă, se schimbă la faţă. A făcut nişte ochi mari, nişte dinţi cât secerea şi o gură cât baniţa. A mâncat fetiţa, lăsându-i numai căpăţâna, pe care o puse pe fereastră, cu dinţii rânjiţi. Cum veniră părinţii a doua zi şi văzură căpăţâna în fereastră, de departe li s-a părut că râde, iar mama ei îi arătă un şir de mărgele. Când ajunseră văzură că fata lor a fost mâncată”, informa Tudor Pamfile, în cartea „Duşmani şi Prieteni ai omului”.
6 Cum luptau românii cu ciuma şi holera
Marco Bandini un arhiepiscop romano-catolic din Transilvania secolului al XVII-lea, relata cum au încercat românii din sate să scape de epidemia de ciumă.
„Bărbaţii foarte demni de credinţă povestiră că într-o noapte obscură zece fete bătrâne în vârstă, despuiate, alergară de mai multe ori în jurul satelor, gesticulând cu săltături şi jocuri cu cântece şi aruncau din mână beţe aprinse. Acestora le ieşeau înainte zece flăcăi tot despuiaţi, înarmaţi cu lănci sclipitoare, salutându-se unii pe alţii. Făcând aceasta, românii cred că boala Ciumei nu se va atinge de oamenii goi, ci va avea ruşine şi îi va cruţa pe acei de etate tânără. Tot acei zece goi, într-o altă noapte, traseră în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul împrejurul satelor. Locuitorii înarmai cu ghioage stăteau cu faţa întoarsă înspre Transilvania, la brazdă ca să se lupte cu ciuma, relata Tudor Pamfile, în cartea „Duşmani şi Prieteni ai omului”, publicată în 1915
7 Sacrificii umane pentru alungarea holerei
Holera, la fel de nimiloasă ca şi Ciuma, se arăta prin sate, potrivit tradiţiei populare, cu înfăţişarea unei bătrâne având o seceră în mână. Pentru a scăpa de boala ei, oamenii rcurgeau la ritualuri dintre cele mai ciudate. „Într-un sat, dacă oamenii au văzut că nu mai scapă de holeră, au luat un băiat voinic, i-au făcut o groapă în pământ, adâncă şi strâmtă, aşa, ca să poată sta un om în picioare. Au luat apoi băiatul şi au pus pământ peste el, de viu, şi el a murit acolo. Aşa a căpat satul de holeră”, scria Tudor Pamfile, în volumul „Mitologie românească – duşmani şi prieteni ai omului”.
Vă recomandăm şi:
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.
Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Se încarcă comentariile...
