Video Povestea dulgherului din inima Munților Apuseni. Meșterul Dorel Ștefan: „Fac șindrila cum se lucra acum o sută de ani“ VIDEO
0Dorel Ștefan se numără printre puținii meșteri ai lemnului din Hunedoara, în trecut o ocupație tradițională a localnicilor din Munții Apuseni. Dulgherul din Blăjeni s-a îndrăgostit de lemnul pe care îl transformă în podoabe pentru casele și bisericile arhaice.
Pădurile au fost dintotdeauna marea bogăție a satelor din Munții Apuseni, chiar dacă multe dintre așezările moților s-au dezvoltat datorită marilor zăcăminte de aur și de alte metale valoroase descoperite în adâncurile munților.
De secole, muncile forestiere au fost ocupația tradițională a oamenilor din ținuturile Apusenilor, unde terenurile accidentate sunt prea puțin prielnice agriculturii și creșterii animalelor. În comuna Blăjeni din Hunedoara, câțiva localnici au păstrat tradiția prelucrării lemnului.
Dulgherul Dorel Ștefan (video), fost electrician, a învățat meseria de cioplitor al lemnului în urmă cu aproape două decenii, de la un meșter din satul Albac din Apuseni. De atunci, meșterul din satul Plai al comunei aflate pe valea Crișului Alb, la poalele masivului Buceș – Vulcan, s-a îndrăgostit de lemnul pe care îl cioplește cu unelte arhaice, specifice ținutului moților.
Cu multă îndemânare și cu ajutorul unei cuțitoaie, Ștefan transformă trunchiurile masive de gorun și brad în mii de bucăți de șindrilă (șiță), menite să acopere și să împodobească bisericile vechi din Hunedoara, cum a fost biserica din Gurasada (video) și casele tradiționale din Țara Moților sau Ținutul Pădurenilor, două regiuni etnografice faimoase din vestul României.
„Au rămas foarte puțini oameni care mai fac șindrilă. Eu am învățat meseria de la un bătrân din satul Albac și m-am îndrăgostit de ea. Acum muncesc împreună cu Dorin (n.r. ajutorul său), manual, așa cum lucrau bătrânii acum o sută de ani, și nu pot îmi imaginez cum am prins atâta drag de lucru. Iarna, când lemnul îngheață și nu poate fi prelucrat, îmi este foarte greu să stau locului”, spune nea Ștefan.
Atunci când nu se ocupă cu lucrul lemnului, Ștefan pornește pe potecile puțin știute de munte, în căutarea plantelor sălbatice pe care le folosește la ceaiuri, a ciupercilor și uneori la vânătoare.
Comuna de sub masivul Buceș Vulcan
În comuna Blăjeni din Hunedoara locuiesc mai puțin de 1.000 de oameni, iar ținutul din nordul județului Hunedoara este cunoscut amatorilor de excursii pentru masivul Buceş Vulcan, o rezervaţie naturală aflată la graniţa judeţelor Hunedoara şi Alba, care oferă oaspeţilor săi o panoramă spectaculoasă asupra Ţării Moţilor.
Muntele Vulcan aflat la 25 de kilometri de municipiul Brad şi la intrarea în judeţul Alba, se înfățișează ca un perete de stânci cu forme proeminente, la poalele căruia, înconjurate de păduri vaste, se înfățișează satele localnicilor, cu case pitorești risipite pe versanți.
Vârful Vulcan, una dintre cele mai spectaculoase formaţiuni stâncoase
din România, ocupă o suprafaţă de cinci hectare şi atinge înălţimea de
1.263 metri şi o diferenţă de nivel de peste 500 de metri faţă de
trecătoarea de la poalele sale, aflată în satul Buceş din Hunedoara
Calcarele sale păstrează numeroase urme de fosile, iar pe platoul de pe vârf s-au format mai multe doline, înconjurate de pădure. Sute de specii de plante, unele rare, împodobesc muntele.
Toporul, nelipsit din gospodăriile din Țara Moților
Mulți localnici au muncit în trecut la minele de aur din zona Bradului, ori au avut grijă de pădurile din jur. Culesul plantelor sălbatice și al ciupercilor s-a numărat și el printre îndeletnicirile oamenilor, alături de meșteșugul lemnului. Toporul era nelipsit din gospodăriile moților.
„În Țara Moților, toporul nu este numai un lucru oarecare din inventarul gospodăriei. Toporul este o unealtă esențială, un element de viață, ceva indispensabil, pretutindeni prezent, ca aerul, ca respirația. La câmpeni, jumătate din vitrinele prăvăliilor sunt ocupate numai cu topoare, aranjate în toate felurile, cu tăișul scos în evidență. E marfa căreia trebuie să I se dea locul de cinste. Moții vin din creierii munților, dau o roată prin târg, se uită lung la vitrine și pornesc înapoi cu un topor în mână”, scria publicistul Geo Bogza, în „Țări de piatră, de foc și de pământ” (1939).
Numeroase biserici și case vechi de secole, trainice, din satele aflate în Ținutul Pădurenilor au fost construite, de meșteri veniți din „țara moților”, iar unelte din lemn create de moți erau căutate în târgurile din Ardeal și sudul țării.
„O covârşitoare extindere au pădurile, bogate în tot felul de arbori. Pădurile, care în unele părţi, mai cu seamă înspre munţii Bihariei formează codri străvechi, abia atinşi de securea distrugătoare, l-au îndemnat pe moţ a se folosi de bogăţiile lor. Codrul frate cu românul, care în timpurile de restrişte a ascuns pe moţ în tainicul său sân, întinzându-i adăpost, i-a oferit totodată şi izvorul de câştig cel mai de frunte. De aceea ocupaţiunea principală a moţilor a fost din timpuri străvechi şi este şi azi lemnăritul, lucrul cu lemnul. Moţii fac ciubere, doniţe, (cofe) cercuri, şindrile, lemne de zidit ş.a. învăţând meseria aceasta din tată în fiu. Mulţi din ei sunt bărdaşi dibaci, cari clădesc din lemn turnuri de biserici, case şi poduri foarte solide şi trainice”, informa Ziarul Călătoriilor, în 1911.
Meșterii în lemn au devenit cu timpul și buni negustori, care în trecut își transportau mărfurile peste tot în vechile regiuni ale Ardealului, Banatului și în Oltenia.
„După ce îşi cheltuiesc marfa, cumpără bucate, pe care le duc acasă, după cum ne arată cunoscutul cântec al ciubărarilor: A plecat moţul la ţară, Cu doniţi şi cu ciubară. Şi cu teocuri de răşină, Să le deie pe fărină. Ca s-aducă bucăţele, La copii şi la muiere”, informa Ziarul Călătoriilor în 1911.
Obișnuiți cu traiul aspru de la munte, moții nu s-au putut desprinde pentru prea mult timp de locurile natale, deși dorința lor de a cutreiera ținuturi întinse provenea dintr-un impuls sufletesc, caracteristic acestei comunităţi, arătau Ion Rusu Abrudeanu.
„Hotărât şi senin, moţul pleacă la ţară, mânându-şi caii mai mult pe irima drumului decât pe margini, gândindu-se la cei de acasă şi cântând cu glasu-i melodios versurile: Du-mă, Doamne, în pace în ţară, Cu cercuri şi cu ciubară, Şi mă adă în pace acasă, La copii şi la nevastă!”, scria Ion Rusu Abrudeanu.
Se încarcă comentariile...
