Obiceiurile ciudate de Crăciun în satele de munte: ce semnificaţii au colacul, belitul Turcii şi îngroparea Crăciunului
0Tradiţiile arhaice de sărbători sunt numeroase şi bogate, în comunităţile rdin judeţul Hunedoara. Cele mai multe se mai păstrează în satele de munte.
Comunităţile din satele Hunedoarei au păstrat de-alungul timpului numeroase tradiţii asociate Sărbătorii Crăciunului.
În satele din Ţinutul Pădurenilor, în Ajun se pregătea „Crăciuniţa”, o pâine specială care se aşeza peste o grămăjoară de otavă. Sătenii credeau că în acea noapte va veni „calul lui Crăciun” şi va mânca din ea ca să ne dea anul ce vine bogat şi cu noroc, scrie etnologul Marcel Lapteş în cartea „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” (Deva, Editura Corvin, 2009).
Autorul relatează că oamenii din satele de munte din zona Hunedoarei nu mai puneau mâna pe cuţit şi topor după apusul soarelui în Ajunul Crăciunului, de teamă că vor avea accidente. De asemenea, în Pădurenime se spune că în aceste zile de sărbătoare nu este bine să dai bani cu împrumut. În satele din Ţara Haţegului, femeile aşezau pe masă merinde pentru cei morţi, care erau aşteptaţi să vină să se arate la miezul nopţii. Colacul de Crăciun era nelipsit dintre merinde. Colacul de Crăciun este un aliment sacru, preparat de femeile curate la Crăciun din aluat dospit, mâncat la mesele şi ospeţele rituale, dăruit colindătorilor şi, ca pomană spiritelor morţilor.
„Colacul de Crăciun poate avea formă de cerc, potcoavă sau de stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer, de păpuşă şi de cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorfal divinităţii indo-europene şi creştine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc. Forma, denumirea, ornamentele, momentul oferirii, perioada păstrării şi contextului rito-magic al folosirii exprimă lumea simbolurilor Vechii Europe. Prepararea, urarea şi primirea Colacul de Crăciun ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate cu practici şi credinţe străvechi”, informează autorii volumului „Dicţionar de mitologie română” (Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Credinţele magico-erotice
Ajunul Crăciunului şi Crăciunul sunt considerate în unele zone ale Hunedoarei zile magice, scrie Marcel Lapteş în volumul „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”.
„Noaptea de Ajun era mai favorabilă practicilor de găsire a ursitului, prin punerea unor obiecte de ursit în aşternutul şi sub pernele fetelor. Obiectele deveneau stimulatoare onirice care duceau la aflarea viitorului mire. Iată ce ne spune o tălmăcitoare de semne despre simbolurile erotice ale ursitului: în Ajunul de Crăciun puneam sub pernă busuioc şi salvie uscate ca să ne vedem ursitul în vis. Tăt atunci nu mâncam nimica, ţineam post de cu zi până în noapte, să fim fără de păcate. Altele puneau piepteni cu fuiori de cânepă, tot sub pernă. Cum se prindea fuiorul aşe era ursitul”, relata etnologul Marcel Lapteş.
“De Crăciun, când se mere la colindă, în tăte casele sunt lumini aprinse, iară în sobe se pune un lemn mare de măr verde care arde mocnit până în zori”, povesteşte etnologul Marcel Lapteş, în volumul „Timpul şi sărbătorile ţăranului român".
Piţarii din Valea Jiului
Piţarii (colindătorii, piţărării) din satele Hunedoarei erau întâmpinaţi cu mere, fructul de măr reprezentând sferele cereşti. În mitologie, merele sunt astrele devenite tentaţii pentru spiritele rele care încearcă să le fure. Multe dintre colinde spun povestea astrelor (merele de aur) furate de forţele Răului, care în final sunt recuperate. În Valea Jiului, obiceiul Piţărăilor este păstrat în comunităţile de momârlani (munteni) încă de pe vremea dacilor şi are ca semnificaţie sacrificiul adus Divinităţii ca mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăilor li s-au adăugat în timp „craii”, care anunţau, printr-o scenetă bine pusă la punct şi repetată săptămâni în şir, naşterea pruncului Isus Hristos. Adunaţi în cete, copiii şi tinerii din sat îmbracă straie populare, iar în noaptea de Ajun împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, pe care le agaţă pe prăjini, iar a doua zi dimineaţă pornesc, călare, la colindat. Cetele de piţărăi sunt primite în gospodarii cu strigăte de veselie şi daruri, iar obiceiul spune că nimeni nu are voie să ceară mai mult decât primeşte, altfel risca să fie exclus din grup.
După împărţirea darurilor, în ogradă se încinge dânsul tradiţional, denumit învârtita jieneasca, în acompaniament de fluiere. Strigăturile care însoţesc jocul sunt învăţate de la cei mai în vârstă, care la rândul lor au făcut parte din aceste cete de colindători. Potrivit credinţei populare, ei pot umbla liberi prin casele şi curţile oamenilor pentru că sunt purtători de noroc şi fericire.
Căluşarii de Crăciun
„Un rol aparte îl are în satele hunedorene obiceiul căluşerului. Cu rădăcinile în manifestările mitice arhaice, căluşerul hunedorean a păstrat şi astăzi elemente ale culturilor solare ancestrale. Spre deosebire de căluşerul oltenesc jucat de Rusalii, căluşerul transilvănean are loc de sărbătorile Crăciunului, după un ritual complicat, respectat cu sfinţenie de căluşeri şi vătafi. Jocul căluşeresc se desfăşoară numai în prima şi a doua zi de Crăciun: înainte de a mere la uameni cu căluşeriu, musai meream la biserică, cu tăţi din sat, la slujba împărătească să ne dea preotu’ nost’ binecuvântul, iară ceata cânta o colindă ce-o alegea vătaful, iară apoi făceau căluşeru în curtea bisericii... numa’ atuncea meream pe la căşi”, scrie etnologul Marcel Lapteş, în volumul „Timpul şi sărbătorile ţăranului român".
În unele zone ale Hunedoarei, locul căluşerilor este luat de Irozi sau Crai. „La Hărţăgani, cetele umblă în cele trei zile ale Crăciunului prin întregul sat. Ceata este compusă din următoarele personaje: Irod, Valtazar, Gaspar şi Melhior (cei trei crai de la Răsărit), Ozia preotul, Cătana, Action şi Coridon (doi ciobani), Îngerul şi Ţiganul (personaj mascat care animă dialogul personajelor prin gesturile sale de clovn). Cătana îi cere gazdei permisiunea de a colinda: La voi am venit, Ca să facem pomenire, despre a lui Cristos venire. Iar spectacolul reactualizează împrejurările dramatice legate de naşterea lui Iisus”, realatează culegătorul de folclor.
Un alt obicei specific Crăciunului este „Belitul Turcii”. El reprezintă moartea violentă a Turcii, a zeiţei taurine în Cetele colindătorilor de Crăciun, sinonimă cu Moartea sau Înecatul Turcii.
„Colindatul feciorilor se încheia a doua zi de Crăciun (26 decembrie), în centrul satului, după executarea dansului fără egal al Turcii şi omorârea ei cu Bâta sau cu puşca. După acest moment culminant al activităţii cetei de colindători, care marca sfârşitul Anului vechi şi naşterea Anului Nou, urmează stricarea măştii Turcii arderea sălaşului (paiele pe care au dormit feciorii la gazda comună) şi un mare ospăţ funerar”, scriu autorii volumului „Dicţionar de mitologie română” (Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Îngroparea Crăciunului
Un ritual ciudat păstrat în comunităţile arhaice este îngroparea Crăciunului, o parodie a înmormântării Crăciunului Vechi şi renaşterii Crăciunului Nou organizată de cetele de feciori pe data de 28 decembrie.
„Feciorii adunaţi la casa jocului aleg pe cel care va interpreta rolul lui Crăciun. Aşezat pe o scară de lemn (targă funerară), Crăciunul este acoperit să nu i se vadă faţa. În timp ce mortul este condus la râu, pe ultimul drum, participanţii cântă morreşte (jelesc). Popa slujeşte, cantorul dă răspunsuri la ectenii, iar Iăutarii cântă ca la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului: „Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine. / Haideri tot), cu mic cu mare,/ Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-I băgăm în produc, / Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, / O, Bătrâne, / Du-te de la noi cu bine; / Meri pe apa Sâmbetii, / şi-napoi nu mai veni, / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun”. La produc (copcă în gheaţă), mortului i se luau iertările, i se dezlegau păcatele, şi era aruncat de pe scară, moment în care Crăciunul renăscut se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă”, se arată în volumul „Dicţionar de mitologie română” (Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Vă recomandăm şi:
O mulţime de obiceiuri ciudate legate de viaţa intimă au fost menţionate de-a lungul secolelor la români. Printre ele se numără tradiţia de nuntă a verificării virginităţii miresei, a implicării naşilor în viaţa intimă a tinerilor căsătoriţi, descântecele şi vrăjile de dragoste şi jocurile erotice.
Sfântul Andrei este celebrat în 30 noiembrie, iar sărbătorii sale i-au fost asociate nenumărate obiceiuri şi credinţe arhaice, unele cu totul neobişnuite. Se spune că în noaptea Sfântului Andrei strigoii bântuie prin lume şi au puterea de a face rău, iar alte tradiţii leagă această sărbătoare de intrarea în Anul nou dacic.
Dacii îşi apărau zeul suprem trăgând cu săgeţi înspre cer, pentru a alunga demonii furtunilor, iar lui Zamolxis şi lui Marte îi ofereau jertfe umane, potrivit autorilor antici. Divinităţile aveau un rol important în viaţa strămoşilor noştri, susţin istoricii, iar o serie de mărturii despre ritualurile dedicate acestora s-au păstrat.
Se încarcă comentariile...
