FOTO Secretele celui mai lung funicular din Europa, între Hunedoara şi Ţinutul Pădurenilor
0
Funicularele din Hunedoara au o istorie de aproape un secol şi jumătate, strâns legată de cea a Uzinelor de Fier. În trecut, instalaţiile care împânzeau cerul Ţinutul Pădurenilor erau printre cele mai lungi din Europa.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu construcţia Uzinelor de fier ale Hunedoarei, Ţinutul Pădurenilor, bogat în resurse naturale (păduri, minereu de fier, dolomită, marmură) a fost împânzit de funiculare. Primele astfel de instalaţii de transport au fost construite la Hunedoara în jurul anului 1883, pentru a fi folosite la transportul materiilor prime necesare Uzinelor de Fier din Hunedoara.
Lungimea totală a acestora, din urmă cu un secol, ajungea la 60 de kilometri. Construcţia celui mai lung funicular, de 43 de kilometri între Hunedoara şi Vadu Dobrii, a început în jurul anului 1883. Investiţia de aproape 600.000 de florini a fost asigurată de Guvern dintr-un împrumut de la Banca ungară de economii din Pest, care urma să fie rambursat în 20 de ani, începând cu 2 ianuarie 1884, arată documentele de arhivă ale Guvernului ungar. În acei ani, directorul funicularului Vadu Dobrii – Hunedoara a fost János Kobialka (1856 - 1903) un inginer care venise la Hunedoara în 1884, după ce fusese în Consiliul de Administrare al Fierăriilor Centrale din Budapesta.
Potrivit unor documente de arhivă, pe baza propriilor sale planuri, Kobialka a construit apoi telefericul dintre Ghelari şi Hunedoara în 1894 - 1895, pe cel dintre Vadu Dobrii şi Gura Bordului în 1898 şi pe cel dintre Ghelari şi Govăjdia în 1899, iar din 1903 a condus construcţiile în Uzinele de la Hunedoara.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, funicularele din Ţinutul Pădurenilor nu mai puteau asigura necesarul de materii prime ale Uzinelor de Fier, iar autorităţile au decis construcţia căii ferate industriale Hunedoara - Govăjdia – Ghelari, care să preia o parte din sarcinile funicularelor a fost preluată de noua instalaţie de transport.
În urmă cu un secol, vasta reţea de teleferice din Ţinutul Pădurenilor avea staţii la: Govăjdia (de 31 Cai Putere) , care alimenta liniile Govăjdia – Mutea Morului şi Govăjdia – Arieş; Ghelari (de 45 şi 25 de cai putere), care alimenta liniile Ghelari – Mutea Morului şi Ghelari – Rodna – Valea Poieniţei; Bunila (de 100 de Cai Putere) care alimenta liniile Bunila – Poieniţa, Bunila – Meria şi Bunila – Plaiul; Lunca Cernei (de 50 de Cai Putere), care alimenta liniile Lunca Cernii – Meria şi Lunca Cernii – Ciumiţa. Staţia de la Vadu Dobrii (160 de Cai Putere) alimenta liniile Vadu Dobrii şi Cireaşa Poieni. Motoarele acestor staţii erau puse în mişcare de un gaz slab, obţinut din distilarea lemnului. Doar staţia de la Ghelari era echipată cu motoare. În anii ´20, aproape 200 de oameni erau angajaţi la funicularele din Ţinutul Pădurenilor, muncind câte 8 ore pe zi, cu o pauză.
Funicularele au funcţionat şi în deceniile următoare, până la sfârşitul secolului XX. Ultima relicvă a instalaţiilor de transport care de peste un secol au legat minele de fier din jurul Hunedoarei de municipiu stârneşte controverse. Din vechile instalaţii dezafectate de aproape două decenii, o dată cu oprirea fluxului primar al Combinatului Siderurgic al Hunedoarei, a rămas o plasă metalică de protecţie imensă, ancorată cu cabluri de oţel, întinsă pe mai mult de 200 de metri între Dealul Sânpetru pe care se află Castelul Corvinilor şi versantul opus, unde a funcţionat staţia de funiculare şi vechea gară a oraşului.
Plasa pe deasupra căreia circulau funicularele cu minereu a fost ridicată în anii ´60 la peste 50 de metri deasupra râului Zlaşti şi a şoselei, şi cântăreşte mai mult de zece tone. Din anii 1990, nu a putut fi demontată din cauza pericolului pe care l-ar fi reprezentat prăbuşirea ei într-o zonă cu mai multe case. Cablurile metalice de susţinere au ruginit, iar unii localnici se tem că ruinele instalaţiei s-ar putea prăbuşi, dacă autorităţile nu iau măsuri.
Alţi hunedoreni susţin că plasa funicularelor a rămas o bucată din istoria zonei şi nu trebuie demontată. Din vechea staţie a funicularelor, aflată în vecinătea Castelului Corvinilor au mai rămas câteva ruine şi construcţia din beton în care au fost înşurubate cablurile de susţinere a funicularelor. Pe celălalt versant, cablurile funicularelor înfipte în stâncă, la marginea unui vechi cimitir al evreilor, iar din instalaţii au mai rămas câteva blocuri de beton înşiruite pe dealuri. Lângă fosta staţie de funicular se afla gara mică a oraşului, capăt de drum pentru mocăniţele care aduceau oameni şi materiale din carierele Hunedoarei şi de la vechiul furnal din Govâjdia. Gara nu mai există, iar de câţiva ani, doar terasamentul s-a păstrat din vechea cale ferată ingustă.
Povestea Uzinelor de fier
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Uzinele de fier ale Hunedoarei reprezentau unul dintre cele mai importante centre metalurgice din Imperiul Austro-Ungar. Foloseau cea mai modernă tehnologie a acelor vremuri şi beneficiau de zăcămintele bogate de minereu de fier din Ţinutul Pădurenilor şi de materiile prime (lemn şi piatră) suficiente pentru a se dezvolta. La „boom-ul” Uzinelor de fier au contribuit mai mulţi specialişti în metalurgie din Imperiul Austro-Ungar, cel mai renumit dintre ei fiind Antal Kerpely, reprezentantul Direcţiei Centrale a Siderurgiei, cel care a sprijinit înfiinţarea uzinelor la Hunedoara.
Construcţia primelor două furnale ale Uzinelor de fier a început în 1882. A fost o investiţie de mare amploare, impusă de nevoia de metal şi de necesitatea dezvoltării industriei într-o zonă bogată în zăcăminte, dar care se baza pe atelierele de fier devenite mai puţin rentabile, din cauza tehnologiei învechite.
Potrivit istoricilor, guvernul austro-ungar a avut de ales între Govâjdie, Simeria, Deva şi Hunedoara, ca locuri în care urmau să fie construite Uzinele de fier. Govâjdia avea deja o tradiţie de aproape un secol în prelucrarea fierului prin furnal care funcţiona în zonă şi se afla în apropierea zăcămintelor miniere. Transportul dificil şi lipsa terenurilor pentru construcţii, zona fiind de munte, au dus la abandonarea acestei opţiuni. Deva şi Simeria aveau staţii de cale ferată şi erau traversate de unul dintre drumurile principale ale Transilvaniei, totuşi în 1881 Direcţia Centrală a Siderurgiei a probat ca uzina de fier să fie construită în Hunedoara.
Consilierul ministerial Antal Kerpely a susţinut oportunitatea de a folosi mai bine depozitele de minereu de fier din Ghelari, prin construcţia noii uzine de la Hunedoara, apropiată minelor şi pădurilor întinse din zonă. Hunedorenii au sprijinit la rândul lor investiţia. Kerpely, într-o scrisoare adresată guvernului austro-ungar din noiembrie 1881 pentru a sprijini construcţia, a solicitat transferul gratuit de terenuri pentru noua uzină şi funicularele sale. „Conform răspunsului primit la 30 noiembrie 1881, de la Consiliul oraşului Hunedoara, sub numărul 3503, Uzinele puteau fi construite pe teritoriul oraşului Hunedoara”, arătau documentele de arhivă. „Cetăţenii oraşului Hunedoara, prin Sfatul orăşenesc, au adresat în 1881 un memoriu Guvernului, prin care, solicitând construirea noii uzine pe teritoriul oraşului, se obligau să cedeze statului, în mod gratuit, terenul necesar construcţiilor industriale, cât şi dreptul de exploatare a carierei de calcar, angajându-se totodată să acorde întreg sprijinul constructorilor, în special în problemele de aprovizonare”, informau autorii volumului „Combinatul Siderurgic Hunedoara, tradiţie şi progres în siderurgie, 1884 – 1974”.
Construcţia a fost administrată de Antal Kerpely personal, el fiind deseori prezent pe şantier şi în contact cu autorităţile locale. În Hunedoara, pentru construcţia uzinelor de fier a fost amenajat un teren de 20 de hectare care aparţinea mănăstirii călugărilor franciscani, Sfatul Orăşenesc cedându-i acesteia terenuri în cartierul Bataga. Primul furnal a funcţionat din 1884, iar al doilea a fost inaugurat un an mai târziu. Până în anul 1902 au fost construite cinci furnale, iar până în 1906, în Uzinele Hunedoarei au fost puse în funcţiune 46 de cuptoare în care era prelucrat minereul destinat producţiei de fier şi de fontă şi, pentru câţiva ani a celei de oţel (1892 - 1904). Investiţiile au fost făcute în vremea în care primar al Hunedoarei a fost George Dănilă (1839 – 1912).
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
