Drama femeii obsedate de găsirea fiului pierdut: supravieţuieşte în cartierul groazei, având grijă de fiica bolnavă de HIV

Culina Vieru, mama tânărului dispărut în urmă cu 19 ani, povesteşte că nu şi-a pierdut nicio clipă speranţa că îşi va regăsi fiul. Pentru ea, găsirea fiului a fost cea mai mare bucurie a unei vieţi de necazuri. În prezent femeia locuieşte în cartierul Dallas din Vulcan şi are în grijă pe fiica ei, care suferă de o boală necruţătore, HIV.

Dorul de copilul său s-a transformat cu anii într-o adevărată obsesie pentru femeia din Vulcan.

Culina povesteşte că a bătut mii de drumuri la mănăstirile şi bisericile din întreaga ţară, în speranţa că dragostea părintească, rugăciunile şi credinţa îi vor fi răsplătite. Confirmarea că tânărul despre care aflase în luna februarie a acestui an este într-adevăr sânge din sângele ei a copleşit-o.

„Duminică am primit înştiinţarea de la Poliţie în care scria că, urmare a seszării mele din luna noiembrie a anului 1992, în urma testelor tehnico-ştiinţifice pentru stabilirea ADN-ului lui Spiridon, acesta este într-adevăr fiul meu biologic. Nu am mai avut puterea să mă bucur. Imaginea băiatului meu mi-a apărut în faţă, iar eu l-am sărutat pe obraji şi apoi mi-am pierdut cunoştiinţa”, povesteşte femeia.

Nu a vrut să îl declare mort
Cu câteva luni în urmă, semnele regăsirii copilului pierdut când avea vârsta de numai 8 ani au început să fie tot mai puternice.

„Am început să îl visez noaptea. Să îmi apară în vedenii, aşa cum era el, mic, atunci când s-a pierdut. Am început să sun la emisiuni religioase şi să dau acatiste prin telefon, pentru ca preoţii să se roage pentru el”, adaugă, cu lacrimi în ochi, Culina. Semnele divine, după cum le numeşte ea, au urmat mai multor ani de nelinişte. Cele mai grele momente au fost când în jurul ei se vorbea despre moarte.

„Am fost chemată de mai multe ori să identific copii şi tineri călcaţi de tren sau găsiţi spânzuraţi. Mă îngrozeam, dar mergeam. Odată au descoperit un cadavru putrezit într-un canal din spatele blocului. Vecinii m-au chemat, iar eu am alergat cu lacrimi în ochi să văd dacă nu cumva era fiul meu pierdut. Am rămas cuprinsă de groază, deşi trupul era al unei femei”, povesteşte femeia.

Lovitura care era să o năucească a venit anul trecut, de la Poliţie. „Mi-au spus să îl declar decedat, că ei oricum nu îl mai caut. Nu am vrut, pentru că dacă el ar fi murit, aş fi murit şi eu. Poliţia a depus o cerere în locul meu, însă instanţa a respins-o pe motiv că nu sunt suficiente probe ale decesului”. 

La limita supravieţuirii
Ultimii ani i-au adus hunedorencei numai necazuri. A fost părăsită de primul soţ, s-a recăsătorit apoi, însă cel de-al doilea bărbat din viaţa ei a murit. A lăsat-o singură, doar cu fiica ei de 21de ani, care suferă de HIV. Cele două femei locuiesc în cel mai sărac cartier al oraşului Vulcan, Dallas, într-un apartament mic, la etajul şapte al clădirii.

Până la uşa locuinţei, vizitatorii trebuie să străbată coridoarele întunecate ale stabilimentului, ocupate de mizerie, de promiscuitate. În apartament, sărăcia izbeşte prin toţi porii pereţilor acoperiţi de igrasie, se vede în zecile de sticle de apă aduse de la un izvor din apropiere, pentru a suplini lipsa utilităţilor şi în reşoul pe care familia îl foloseşte pentru a găti. 

Fiica bolnavă de HIV
 „Acum reuşim să supravieţuim cu cei 500 de lei pe care îi primesc pentru că sunt asistent social la fiica mea infestată de HIV şi din alocaţia ei de 210 lei. Dar cred că lucrurile se vor schimba în bine. Icoanele sfinţilor la care mă rog mă vor ajuta să îmi vindec şi fiica”, spune Culina Vieru.

Culina are cinci fiice şi pe Spiridon. Un al şaselea copil i-a decedat la două luni după naştere. Copiii i-au plecat de mult timp de acasă. Ultima a plecat una dintre fiice, la vârsta de 17 ani.

„Am trimis-o să stea la sora mea, după ce a suferit o depresie. Îmi spunea că vrea să îşi ia zilele, din cauza situaţiei noastre. A renunţat să înveţe, s-a îndrăgostit de un băiat, însă mai rău s-a simţit. Este bolnavă, însă nu a vrut să fie ajutată”, spune mâhnită Culina.

În ciuda greutăţilor, femeia a rămas puternică. J.R., câinele metiş de care fiica ei are grijă, a reuşit să le alunge depresia instaurată până cu puţin timp în urmă în familia hunedorencei.  

Citeşte AICI alte materiale publicate de Daniel, pe blogul acestuia.