VIDEO Giurgiu şi poveştile de dragoste ale scriitorilor
0
Unii sunt giurgiuveni get-beget (Emil Gulian, Petre Ghelmez). Alţii s-au stabilit mai mult sau mai puţin pe meleaguri vlăscene (Mihai Eminescu, Gellu Naum). Toţi cei aduşi însă în discuţie au avut parte de poveşti de dragoste tulburătoare care nu s-au destrămat nici măcar după moarte.
Marele poet Mihai Eminescu (1850-1889) a avut o legătură specială cu Giurgiu. A vizitat de mai multe ori oraşul port dunărean, prima dată în anul 1867.
A rămas aici aproximativ nouă luni perioadă în care s-a îndrăgostit de o giurgiuveancă şi i-a dedicat acesteia una dintre poeziile sale.
„Mihai Eminescu a fost un mare crai, dar nu atât de mare ca Ion Luca Caragiale” afirmă profesorul giurgiuvean Emil Talianu, cunoscut eminescolog.
„La Giurgiu a întâlnit o tânără bunetă, de care s-a îndrăgostit. Aici a scris două poezii <Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie> şi <Pe lângă plopii fără soţ>. Cea de-a doua îi este dedicată acestei fete” continuă Emil Talianu.
Se pare că tânăra respectivă avea o vârstă apropiată de cea a lui Eminescu (16 sau 17 ani), era fiică a unui lucrător în port şi locuia în apropierea actualului sediu al Poliţiei Municipale. De asemenea, plopii amintiţi în poezie sunt cei din Giurgiu.
„Pe atunci fetele se cucereau prin poezii. Cu siguranţă i-a scris poezia pe o foaie de hârtie şi i-a înmânat-o. Nu obişnuia să recite.Se poate spune că această giurgiuveancă a fost una dintre primele iubite ale poetului” a mai spus Emil Talianu.
Profesorul giurgiuvean este convins că Giurgiu a fost cel care l-a apropiat de artă pe marele poet. Aici s-a întâlnit cu Iorgu Caragiale şi a intrat ca sufleor şi copist în trupa acestuia cu care a întreprins turnee în toată ţara.
De asemenea, Emil Talianu susţine că Mihai Eminescu a rămas prieten cu misterioasa fată brunetă, cu care s-ar fi reîntâlnit peste ani.
„Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi Tu nu m-ai cunoscut" La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea Tu nu m-ai înţeles” (Mihai Eminescu / Pe lângă plopii fără soţ)
O iubire cum alta nu-i
Un alt scriitor cu o poveste de dragoste tulburătoare este poetul Gellu Naum (1915-2001). Născut la Bucureşti, acesta îşi petrece ultima parte a vieţii, la Comana (judeţul Giurgiu) împreuna cu soţia sa Lygia.
Legătura dintre cei doi este atât de puternică încât Gellu Naum considera că un „l” din prenumele său aparţine soţiei sale, iar acesta, la rândul său, a adăugat un „g” prenumelui său de la cel al poetului.
Într-un articol apărut în „România literară” după moartea scriitorului, Ioana Pârvulescu nota
„Dacă mi se pare cu adevărat insuportabilă (n.r. dispariţia lui), nepermisă, timpurie şi ca o greşeală a firii este din cauza Lygiei. Au fost împreună, cu adevărat împreună, nu alături, ci amestecaţi unul cu altul pînă la confuzie, 58 de ani. Un bărbat şi o femeie, poetul şi iubita lui, omul şi umbra, gemenii, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut despărţi pînă în ziua de 29 septembrie 2001. Cînd vorbea despre Lygia - şi aducea întotdeauna vorba despre asta - Gellu Naum spunea îndeobşte ea. Identitatea soţiei lui nu avea nevoie de un nume, era mult prea limpede pentru el şi pentru toţi cei care îi cunoşteau. O avea inclusă în prenumele lui, un l în plus, iniţiala ei. Mi-a spus, la spital, că el este totdeauna împreună cu ea, că nu contează cît de departe sînt, ea şi el sînt de fapt totuna, cînd e unul prezent e prezent şi celălalt. Poate că asta este, acum, singura consolare posibilă: atîta timp cît există Lygia, Gellu Naum se află cu ea. Acum, cred că ea a devenit deja Lyggia, cu un g în plus, de la Gellu, întotdeauna prezent în numele ei”.
Lyggia Naum a murit în anul 2005, fiind înmormântată lângă soţul său. La Comana există „Casa memorială Gellu Naum” care putea fi vizitată până acum puţin timp.
Aşteptat de soţie 35 de ani
Poet, traducător, publicist, Emil Gulian (1907-1942) a fost un fin intelectual, apreciat în cercurile scriitorilor din perioada interbelică.
Născut la Giurgiu, a fost şef de promoţie al liceului „Ion Maiorescu” şi absolvent al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Bucureşti. Devenit avocat, acesta desfăşoară în paralel o importantă activitate literară.
Compune versuri influenţat de Ion Barbu (cu care a fost prieten în Giurgiu) şi începe să traducă (este primul traducător al poeziei lui Edgar Allan Poe).
„Cu aripi, cu trup greu ca neaua... De supranaturalul lor se mirau. Printre lumini aureola Şi ochii tăi trişti, aşa cum erau” (Emil Gulian – Dragoste lângă un pom de Crăciun)
A murit în timpul cel de-al Doilea Război Mondial (era corespondent al unei publicaţii bucureştene) în apropiere de Siberia după ce a fost luat prizonier.
Soţia acestuia, Hortansa, l-a aşteptat 35 de ani, fiind convinsă cu greu că jumătatea sa a murit. Episodul tulburător este povestit de profesorul Emil Talianu, cel care în 1994, ca director al şcolii Nr. 5 din Giurgiu, reboteza această instituţie „Emil Gulian”.
„Pentru soţia sa dispariţia a fost incredibilă. Trăind speranţa unei întoarceri, abia peste 35 de ani, la 7 noiembrie 1977, judecătoria sectorului 2 Bucureşti emite, la solicitarea bunei sale soţii, o Hotărâre deliberativă de deces (nr. 3.742) prin care se consemnează ca dată a decesului lui Emil Gulian, pe baza unor documente militare şi informaţii certe, credem, 20 noiembrie 1942. Actul de deces se va elibera la Giurgiu pe 28 ianuarie 1978, făcându-se închiderea uni cerc al vieţii lui Emil Gulian”
În numele soţului
Petre Ghelmez (1932-2001) a fost un scriitor, traducător şi jurnalist român. Născut în judeţul Giurgiu, la Gogoşari. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Unul dintre fondatorii revistei „Cutezătorii” la care a fost redactor-şef (1967-1970). Ca director al editurii „Albatros” a iniţiat colecţiile „Lyceum”, „Sinteze” sau „Dicţionar Albatros”. A primit premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentr volumul de poezii „Sonetele” şi premiul al II-lea la ediţia jubiliară a „Jocurilor latinităţii” de la Avignon (Franţa), în 1978.
S-a căsătorit cu Ileana, o profesoară de limba română originară din Gorj care preda la Gogoşari.
„Dragostea a durat întreaga viaţă şi chiar după aceasta. Cei doi s-a ajutat foarte mult, erau foarte apropiaţi, iar el nu publica nimic înainte ca soţia să-şi spună părerea despre volumele respective” afirmă profesorul Emil Talianu, bun prieten al poetului.
„Ileana Ghelmez a supravieţuit soţului un singur an, însă a făcut un gest extraordinar. Deşi foarte bolnavă, zilnic mergea la o editură din Bucureşti pentru ca aceasta să publice manuscrisele rămase prin sertare. Îi era teamă să nu moară înainte de a salva toate aceste manuscrise ale soţului ei” a mai spus Emil Talianu.
Cei doi soţi sunt înmormântaţi la Gogoşari. În satul natal nu a mai rămas decât o şcoală care îi poartă numele şi o Casă memorială lăsată în paragină. În municipiul Giurgiu, doar o stradă aminteşte de poet şi un Concurs Naţional de Creaţie Literară iniţiat de Biblioteca „I. A. Bassarabescu”.
„În clipa ce este şi nu e, Noi înşine,doi,-amândoi… Ţi-e gura la fel,-amăruie, În sânge-nserează, bat ploi. Mă-ntreabă râzând depărtarea, De-ştiu unde eşti, ori nu eşti? Noi doi, laoaltă cu marea, Ne spunem aceleaşi poveşti. Stă mut, să ne-asculte cuvântul Nisipul bătrân şi-nţelept... E rupt pentru veci legământul, Iubito,eu încă te-aştept!” (Petre Ghelmez – Cântec în doi)
Se încarcă comentariile...
