Revoluţionar: „În ’89 m-am ridicat pentru libertate şi dreptate, nu pentru hoţii, aranjamente de clan şi golăneală”
0
„Adevărul“ a stat de vorbă cu actorul revoluţionar Vlad Vasiliu, care dezvăluie o serie de „subterane” ale evenimentelor din decembrie 1989, de la Galaţi, împrejurări în care el şi membrii primului comitet revoluţionar au fost, pe rând, eroi, terorişti şi, apoi, din nou eroi. Actorul crede că România nu este nici pe departe acolo unde au sperat, acum 28 de ani, cei care s-au ridicat împotriva regimului ceauşist.
Reporter: Domnule Vlad Vasiliu, anul acesta se fac 28 de ani de la Revoluţia din Decembrie. Cum simţiţi că au evoluat în aceşti ani lucrurile în România?
Vlad Vasiliu.: 28 de ani? Deja?...Înseamnă că cel născut în ’89 este acum matur? Ia viaţa în piept, îşi face o familie? S-ar putea să-mi ceară socoteală şi mă întrebe ce-am făcut cu ţara lui.
Cum a evoluat ţara? Prost! În ’89, eu m-am ridicat pentru dreptate, nu pentru hoţii, nedreptăţi, afaceri oneroase, aranjamente de clan… M-am ridicat pentru libertate, nu pentru a promova golăneala, libertinajul, incultura, prostul gust. Eu m-am ridicat pentru că mama a murit din cauză că s-a sistat importul de insulină. Uitaţi-vă ce preţuri au medicamentele acum şi ce învârteli se fac cu ele!
M-am ridicat pentru că tata, cardiac, a murit că se oprise gazul metan şi nu a avut cum să se încălzească. M-am ridicat pentru a fi desfinţată „comisia ideologică”, formată, în majoritate, din inşi slugarnici şi inculţi, care diriguiau soarta teatrului românesc. M-am ridicat pentru a putea citi/recita Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, „Doina” lui Eminescu! Nu s-au schimbat prea multe, iar dacă unele s-au schimbat, a fost ceva vremelnic. Restauraţia prostiei, slugărniciei, inculturii funcţionează. Uitaţi-vă la ce dialoguri se poartă în Parlamentul României. Mai rău ca în mahala...
R.: Democraţia românească a ajuns acolo unde vă aşteptaţi? V-au revoltat „proorocirile” lui Brucan despre faptul că românii vor avea de aşteptat decenii până la a fi cu adevărat liberi?
V.V.: Aşa-zisa democraţie a noastră chiar că este cu totul originală - şi nu în sensul bun al cuvântului – căci are iz fanarioto–rusesc, racile de care nu ne-am putut dezbăra. Însă este amalgamată şi cu obiceiuri comunisto–burgheze. Trăim o aiureală ce n-are legătură cu ce cereau şi sperau oamenii la Revoluţia de la Timişoara şi în momentul 22 decembrie 1989. Brucan mi se părea pesimist, dar s-a dovedit a fi optimist. Vechea înţelepciune populară zice: „Unde dai şi unde crapă”. Ce-am vrut noi, ce a ieşit...
Exerciţiu cu maşina timpului
R.: În clipa asta, dacă v-aţi întoarce în timp exact 28 de ani, în 21 decembrie 1989, ce aţi schimba în viaţa dumneavoastră? Cum aţi vedea actul revoluţionar şi evenimentele ulterioare?
V.V.: Grea întrebare… Ar trebui să optez pentru una din două: Ori m-aş întoarce în teatru (cum am şi făcut), ori, conştient, aş lupta împotriva tuturor „gunoaielor” ridicate de revoluţie, care dădeau din coate să obţină un loc alături de nomenclaturişti.
Cea mai mare greşeală făcută de oamenii cu bun simţ şi de intelectuali a fost pasul înapoi, lăsând oportuniştii, inculţii, grobienii să iasă în faţă. Însă chiar şi fără acest pas înapoi nu înseamnă că s-ar fi schimbat neapărat mare lucru. Maşina de propagandă funcţiona exemplar în perioada aceea. Sunt convins că aş fi fost împins înapoi sau împroşcat cu noroi, cum, de altfel, s-a încercat.
R.: Cu câţi dintre oamenii alături de care aţi fost în 22 decembrie 1989 aţi păstrat legătura ulterior? V-a rămas cineva prieten, în sensul profund al cuvântului?
V.V.: Vorba cântecului: „Din toţi câţi am fost aseară, am rămas numai vreo doi”. Puţini. Floricel Borduşanu, Daniel Frătean, Lucian Stegaru (dintre cei care am fost arestaţi de Plătică), Sorin Ignat, Florin Ciriplinschi. Îi numeri pe degetele de la o mână… Toţi îmi sunt prieteni, dar Floricel mi-a devenit frate.
R.: Care sunt personajele care v-au dezamăgit cel mai mult?
V.V.: Fără excepţie, toţi cei pe care i-am sprijinit să acceadă la funcţii, cei susţinuţi, m-au dezamăgit. Lista ar fi prea lungă… Dacă faci o „decimare” a persoanelor publice din perioada 1990–2010, sigur îi nimereşti. Dar pentru că am crezut - şi încă mai cred! - în idealurile liberale, cred că cel mai dureros ei m-au dezamăgit, făcându-mă să mă retrag total din politică. Asta nu înseamnă că celelalte partide mi-ar satisface năzuinţele…
R.: Aţi fost prizonier în momentul Revoluţiei într-un scenariu halucinat, cu revoluţii şi contrarevoluţii. Cum aţi ajuns acolo?
V.V.: Întâi am fost prizonierul unor idealuri, pe urmă prizonierul unor împrejurări. Mă aflam în faţa comitetului judeţean de partid de la Galaţi, având în vedere că acesta se afla vizavi de teatrul la care lucram. Printre oamenii adunaţi acolo erau şi unii care insistau să se dea foc clădirii unde era administraţia comunistă. Iniţial, m-am gândit că nu puteam lăsa ca, sub pretextul Revoluţiei, să se distrugă un monument arhitectonic.
Ducând o staţie de la teatru, am început să şi vorbesc la ea. Şi ce putea să le spună oamenilor un actor? Am recitat „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Pe urmă am devenit prizonierul propriilor mele acţiuni.
R.: Ce credeţi c-a fost de fapt în 22 decembrie 1989? Revoluţie? Lovitură de stat? Răscoală?
V.V.: Este greu de spus ce-a fost, dar e sigur că revoluţie nu a fost. Înclin să cred că a fost o revoltă populară, meşterită apoi de cei care se pricepeau şi declarată de ei revoluţie. Nici contrarevoluţie n-a fost: gaşca Iliescu – Militaru au regizat totul. Când a fost infiltrat maiorul Plătică Ilie Vidovici (N.R. cel ce avea să devină apoi senator FSD-PDSR-PSD) în comitetul revoluţionar judeţean, dezinformarea ajungea la noi, iar ordinele şi informarea la capii de la Bucureşti.
Revoluţionar, terorist, revoluţionar...
R.: Cum s-au petrecut momentele acelea teribile în care aţi fost arestat sub acuzaţia de trădare?
V.V.: Soarta primului Comitet Revoluţionar de la Galaţi a fost hotărâtă duminică 24 decembrie. În jurul orei 12,30 aşteptam ca maiorul Plătică să-mi dea doi soldaţi pentru a merge la Uzina de Apă. A primit un telefon pe „firul scurt”. Răspunde în scârbă: „Daa… aici maiorul Plătică… zi…” de o dată se îndreaptă în scaun: „Ordonaţi!... Da. Am înţeles! Dar cum… Am înţeles! Să trăiţi!”.
Sunt fiu de militar, cunosc atitudinea unui ofiţer când primeşte ordine de la un superior. Am plecat cu patrula în oraş; când am revenit începuseră arestările. Am fost trecut la „duşmani”. După ce mi-a smuls borseta, maiorul a început să-i cerceteze conţinutul. Deodată, ajungând la nişte cartoane – cărţi de vizită – a exclamat: „Te-am prins! Tu eşti duşmanul infiltrat între noi!”. Fiecare carton avea nişte litere urmate de multe numere: C.M., M.I., R.T., B.P.T. Am încercat să-i explic că e vorba de colecţiile ce de cărţi din biblioteca proprie, iar numerele sunt cele pe care le am: „Colecţia Meridiane”, „Magazin Istoric”, „Revista Teatru”, „Biblioteca pentru toţi”.
A ordonat căpitănesei Badea să fie duse la decodat. Fiind „periculos” a trebuit să stau tot timpul cu mâinile sus, după ceafă. La miezul nopţii am fost duşi în buncărul ALA.
R.: A fost vreun moment în care v-aţi temut pentru viaţa dumneavoastră?
V.V.: Cum crezi că se poate simţi un om spre care sunt îndreptate puştile automat, i se dă un scaun şi e îmbrâncit pe scări în jos? Având imaginaţie, am crezut că ne duc acolo, în fundul pământului, şi ne vor spânzura.
Aproape tot comitetul era în buncăr. Unii plângeau, unii ţipau că ei nu-s vinovaţi, alţii se rugau. Nici chiar militarii arestaţi o dată cu noi, nu erau mai liniştiţi. Ne păzeam unii pe alţii, să nu ne sinucidem. Cineva a vrut să-şi taie venele cu o lamă, altcineva a incercat să se spânzure cu bretelele. Ne luaseră curelele, dar nu au observat că un bătrân avea bretele. Preotul Dicu a făcut o slujbă, aşa cum şi-a adus aminte. Eu recitam cu voce tare sau în gând poezii, pentru a nu mă copleşii gândurile. Ar fi multe de povestit.
R.: Cum aţi reuşit să scăpaţi din arest?
V.V.: Din acest coşmar am ieşit pe 30, seara, după şase zile de teroare. S-a deschis uşa grea, de fier şi ni s-a ordonat să urcăm. Pentru moment ne-am gândit că ne scot în curte şi ne împuşcă. Ne sprijineam unul de altul, ne şopteam rugăminţi, strângeam mâna celui de lângă noi. Sus, într-o sală mare, la o masă trona Plătică. Lângă el era o doamnă care, ni s-a spus, era procuror.
Maiorul a declarat cu emfază: „Unii dintre voi sunt vinovaţi. Aţi pactizat cu duşmanul de clasă! Alţii, nevinovaţi… Dar, a la guerre, come a la guerre... Vă duceţi acasă şi veniţi mâine după acte şi portofele”. Aşa s-a terminat cea mai teribilă experienţă din viaţa mea.
R.: Cei care v-au arestat pe nedrept în 1989 şi-au cerut vreodată scuze pentru neplăcerile create? Aţi avut ocazia să mai dialogaţi cu ei?
V.V.: Nu prea mi-am dorit să mai dialoghez cu ei, iar ei n-au avut bărbăţia să-şi ceară scuze pentru mizeria pe care au făcut-o. La o emisiune televizată m-am întâlnit cu maiorul şi am declarat că ar trebui să-i fiu recunoscător: nimeni, niciodată nu m-a făcut să trăiesc atât de intens sentimente şi stări extreme. Glumeam, evident, cu recunoştinţa. De iertat nu am cum să îl iert.
„Coloneii negri” pândeau la Prut
R.: În zilele acelea a fost o uriaşă zvonistică legată de Galaţi? Vă aduceţi aminte cine a lansat teoria că trupele ruseşti au încercat să intre în România, pe la Giurgiuleşti?
V.V.: În zilele acelea, de partea cealaltă a Prutului era un gard înalt de plasă metalică cu sârmă ghimpată. Spre podul de la Giurgiuleşti existau şi porţi din acelaşi material. Eu, ducându-mă să văd care este situaţia, în calitate de vicepreşedinte al Comitetului Revoluţionar Judeţean, am fost îndrumat de la pichetul de grăniceri spre mal.
Porţile erau deschise şi, până pe pod, erau aliniate nişte tancuri. Pe malul nostru era instalată o mitralieră, în spatele unui scut metalic. „Asta-i tot ce avem… Cred că vom opri primul vehicul, dar celelalte ne spulberă”, mi-a spus un tânăr locotenent, zâmbind amar. Îl priveam ca pe un erou: inimă dârză, suflet curat, românesc. Iertaţi-mă că nu îi dau numele, dar când l-am căutat ceva mai târziu, era căpitan şi a negat discuţia avută cu mine; probabil că primise un ordin…
Confirmarea prezenţei tancurilor aveam să o primesc în februarie 1990. Făcând un schimb cultural cu oraşul Vulcăneşti, mă deplasam spre Cahul şi Chişinău. „Ia uită-te spre mal! Vezi? Sunt ciornâie polcovniki. Coloneii negri, trupele care au luptat în Afganistan… Încă aşteaptă să-i chemaţi”, mi-a spus preşedintele Comitetului Cultural Vulcăneşti.
Sub prelate de camuflaj se afla un şir nesfârşit de de vehicule. Din loc în loc, câte o santinelă, iar la intersecţii, spre drumurile care duceau spre Prut, erau instalate bariere păzite de câte un soldat.
R.: Cât de adevărată este povestea că teroriştii au vrut să arunce în aer combinatul siderurgic?
V.V.: După constituirea Comitetului Revoluţionar s-a hotărât ca gărzile patriotice să lase armele în rastel, sub pază. O delegaţe de la combinat a venit şi ne-a explicat: combinatul are fabrică de oxigen, iar acesta,în stare lichidă, este depozitat într-un bazin uriaş. Ni s-a spus că, dacă rezervorul ar exploda, Galaţi, Brăila, Măcin şi multe alte localităţi ar dispare – efectul unei bombe atomice uriaşe. S-a hotărât să rămână înarmaţi şi să păzească obiectivul. E singura dată când s-a discutat despre asta. În 24 am auzit şi eu „gogoriţa”, dar deja eram arestaţi.
R.: S-a vorbit insistent de furtul unor bunuri de valoare din judeţean de partid, după preluarea acesteia de către „valul” popular. Aţi observat să fi dispărut obiecte din clădire?
V.V.: Da. S-au furat televizoare, haine uitate prin birouri, stilouri, mape, cărţi. Doar în primele ore, când intra şi ieşea cine vroia. Despre butelii (care atunci erau o avere), întrebaţi-l pe Plătică. Poate vă spune cui le-a „repartizat”. Băutura a fost „rechiziţionată” tot de el.
R.: Aveţi remuşcări că nu v-aţi implicat mai mult în viaţa ţării, după Revoluţie, ca politician?
V.V.: Până în 1996, dezamăgit de liderii locali, nu m-am înregimentat, îi cunoşteam prea bine pe toţi. În urma unei discuţii cu Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor, am aderat la Alternativa României, transformată ulterior în Uniunea Forţelor de Dreapta. Când s-a făcut comasarea cu Partidul Liberal, m-am retras. Dar asta e altă poveste.
Am considerat că menirea mea este teatrul, că prin el pot transmite oamenilor idei şi simţăminte curate, că el este „tribuna” de la care poţi să oferi românilor frumos, dragoste, patriotism. Dar se pare că şi aici m-am înşelat. Pietrele de temelie ale societăţii noastre moderne nu mai sunt învăţământul, sănătatea, cultura, ci minciuna, furtul, golănia.
„Monarhia ar fi fost o soluţie salvatoare”
R.: Credeţi că au greşit românii atunci când au preferat o republică parlamentară în locul unei monarhii?
V.V.: Puţină lume era informată. Iar ştirile erau „dirijate” prin mass-media de cine avea acces la comunicare. Da. Monarhia ar fi fost o soluţie salvatoare. Dar cred că îţi aminteşti ce minciuni sfruntate se difuzau despre ţărănişti şi liberali. Prea scurt timpul pentru a explica populaţiei avantajele şi dezavantajele unui sistem politic.
R.: Multă lume încă aşteaptă din partea revoluţionarilor detalii cât mai ample despre Decembrie 1989. N-aţi fost niciodată tentat să scrieţi o carte despre asta?
V.V.: Poate că o să o scriu. Încă mă mai gândesc. Este un exerciţiu care presupune un mare efort şi îmi trezeşte frustrări de care nu prea am nevoie. Parcă mă simt mai bine scriind poezie. Oricum, istoria a fost scrisă, nu mai poate fi schimbată...
Despre Vlad Vasiliu
Data naşterii: 26 octombrie 1946, Bucureşti
Profesia: actor
Studii: I.A.T.C. „I.L. Caragiale” Bucureşti - Facultatea de Teatru – secţia actorie (1968-1973).
Carieră: 1964-1973 – Teatrul Mic din Bucureşti; 1973-1975 – Teatrul „Valea Jiului” din Petroşani; 1975- prezent – Teatrul Dramatic din Galaţi. Peste 100 de roluri în peste 100 de piese, jucate în peste 5.000 de spectacole. Director, timp de 5 ani, al Dramaticului gălăţean. Regizor secund în numeroase spectacole. Dramaturg (două piese publicate şi puse în scenă), poet, profesor de artă scenică.
Hobby-uri: Bibliofilie, colecţionar icoane, monede, obiecte populare.
Se încarcă comentariile...
