Moartea misterioasă a lui Sterică Adamache, fotbalistul care a apărat poarta naţionalei României la Campionatul Mondial din 1970

Marele portar Sterică Adamache, zis şi „Baronul Mache”, a dispărut în Dunăre, la numai 37 de ani, deşi era un excelent înotător, nu suferea de nicio boală şi era într-o formă fizică perfectă. Sportivul era născut la Galaţi şi a murit în urmă cu exact 40 de ani, în împrejurări care n-au fost niciodată pe deplin elucidate.

S-a născut la 17 august 1941, la Galaţi, într-o familie modestă, iar scurta şi fulminanta viaţă i-a fost presărată de o de o ciudată alternanţă ăntre noroc şi ghinion. Numele lui Sterică Adamache nu mai spune prea multe generaţiilor actuale, însă împătimiţii fotbalului care au trăit cu sufletul la gură în clipele în care Naţional României se bătea în Mexic, de la egal la egal, cu granzii fotbalului, sigur şi-l amintesc cu adânc respect.

Nu de alta, dar Adamache a fost realmente un „star”, deşi a jucat într-o vreme în care pe postul lui, cel de portar de fotbal, în România exista deja un superstar: „one man show” Rică Răducanu.

Viaţa a fost vitregă cu Sterică Adamache.  Tatăl i-a murit pe când avea numai 11 ani, iar mama sa n-a avut prea mult timp să-i facă educaţie, lăsând asta la latidudinea maidanelor şi, apoi, a antrenorilor.

Fotbalul l-a început târziu după standardele moderne: în 1955, la vârsta de 14 ani, la Energia Galaţi. Culmea, mai întâi a fost jucător de câmp, dar ulterior, întrucât mama sa l-a înscris la şcoala profesională a Şantierului Naval, a ajuns să joace la juniorii clubului Ancora, unde a ajuns în poartă întâmplător, căci titularul se accidentase la un meci. Avea deja 16 ani când a fost reprofilat.

Pentru că a apărat atunci foarte bine, a rămas între buturi, iar în 1958 (la 17 ani) a fost promovat portar la echipa mare. Nu după mult timp, la Galaţi s-a înfiinţat Clubul Sportiv Orăşenesc, iar antrenorul Virgil Economu l-a cooptat în lot şi pe tânărul Stere.

Omul care a refuzat Steaua

În anul 1962, la 21 de ani, a fost cooptat în echipa naţională... U19, ca urmare a unui plan nu tocmai fair-play gândit de autorităţile comuniste. Selecţionerului Gheorghe Ola i se impusese de către conducerea de partid să câştige titlul european, aşa că multora dintre jucători li s-a falsificat vârsta, pentru ca lotul României să fie cât mai valoros.

Adamache. FOTO Wikipedia 

În acelaşi an a fost transferat la Viitorul Bucureşti, club creat pentru ca jucătorii naţionalei de tineret să fie rodaţi în primul eşalon fotbalistic. Echipa n-a rezistat decât un tur de campionat, fiind apoi desfiinţată „cu ordin de sus", iar jucătorii au fost împrăştiaţi prin toată ţara.

Portar valoros, Stere Adamache a fost ochit de Steaua, dar într-o noapte a fost convins de Silviu Ploeşteanu, antrenorul Steagului Roşu Braşov, să meargă la Steagul Roşu Braşov, unde a devenit aproape imediat titular incontestabil.

Adamache (marcat cu roşu) în lotul Braşovului FOTO Arhiva Adevărul

Foştii lui colegi şi adversari povesteau că, atunci când era formă, Adamache primea cu greu gol. Memorabile au rămas vorbele lui Flavius Domide, după un duel dintre braşoveni şi UTA: „Să-l ia dracu' pe ăsta. Eu nici nu mai trag la poartă!”.

În afara paradelor sale, Adamache a rămas în memoria fanilor şi datorită ţinutei sale. La meciuri purta doar tricouri negre, iar în afara terenului era mereu îmbrăcat la costum, cu cravată şi pantofii lustruiţi.

„Am fost botezat în vin, nu în apă sfinţită”

După retrogradarea Steagului Roşu (1968), cariera lui Adamache a intrat pentru o vreme în declin, pe fondul unui nesfârşit şir de chefuri. „Sunt fiu de podgorean, am fost botezat în vin, nu în apă sfinţită", obişnuia el să le spună celor care-i mai reproşau că mai bea câte un pahar.

Însă până la urmă s-a lăsat de şpriţuri, graţie marelui antrenor Valentin Stănescu. „M-am gândit să-i întind o mână. Cu băutura am rezolvat simplu. De exemplu, a doua zi era luni, zi după meci şi deci zi liberă pentru fotbalişti. «Sterică, mâine bei cinci kile de vin!», îi spuneam. «Nu pot, nea Tinele, nu pot mai mult de două!», zicea el. «Nu mă, tu să faci cum îţi spun eu - bea cinci! Dar să ştii că marţi, la antrenament, am să te omor!». Şi s-a potolit Stere. Era un mare sufletist”, a povestit după mulţi ani antrenorul.

Aşa se face că Adamache a redevenit la forma care-l consacrase, echipa a promovat în vara lui 1969, iar Angelo Niculescu a început să-l convoace frecvent la prima reprezentativă. La 28 aprilie 1970, Adamache a debutat într-un meci al primei reprezentative în partida amicală Franţa - România (2-0), disputată la Reims. A urmat un alt meci de pregătire, cu Iugoslavia (0-0), după care s-a luat decizia să fie cooptat în lotul pentru Mondial.

A fost titular toate cele trei partide disputate de România la Guadalajara, „ajutat” fiind şi de Rică Răducanu, care a profitat de „excursie” pentru a pierde noţile viztând locurile. În cele din urmă, întrucât Sterică n-a prins o zi prea bună contra Braziliei lui Pelé, când a încasat două goluri în 20 de minute, în poartă a fost introdus Răducanu pentru restul partidei.

După Mondial, Adamache, poreclit mai nou „Baronul", a mai fost chemat doar sporadic la echipa naţională, dar a continuat să facă istorie în tricoul celor de la Steagul Roşu Braşov. Când echipa a jucat la Barcelona în Cupa Oraşelor Târguri, împotriva lui Español, deşi gazdele au învins la două goluri diferenţă, ziarele au scris a doua zi: „De la Zamora încoace, nimeni în afara lui Adamache n-a mai apărat aşa!”

Ciudata moarte a unui înotător excelent

Sezonul 1976-1977 a fost ultimul pentru el ca fotbalist. S-a întors apoi acasă, la Galaţi. Soarta i-a jucat însă o festă crudă.

La 9 iulie 1978, după ce s-a împăcat cu soţia sa, Elena, după o perioadă de neînţelegeri, a plecat în concediu la Crişan, în Delta Dunării, unde locuiau socrii. Deşi era un înotător execelent (se povesteşte că trecea deseori Dunărea înot, fără probleme), s-a înecat în fluviu, în faţa mai multor martori neputincioşi. A fost văzut ridicând disperat o mână spre cer, după care a dispărut definitiv sub apă.

Avea doar 37 de ani şi nu suferea de nicio afecţiune, misterul morţii lui rămânând nedezlegat şi în zilele noastre, la exact 40 de ani de la incident.