FOTO Cum s-au transformat imobiliar celebrele sate pescăreşti Crişan şi Mila 23. Paradoxurile migraţiei din inima Deltei Dunării
0
În ultimele două decenii, casele tradiţionale au fost întrecute ca număr de clădiri megalomanice, ridicate ca pensiuni turistice sau drept case de vacanţă. În acelaşi timp, mai bine de jumătate dintre băştinaşii satelor din inima Deltei a migrat la muncă în străinătate, casele fiind acum pustii. Tradiţiile lipoveneşti s-au mutat şi ele. La muzee.
Dacă întrebi o sută de români ce imagine le vine în minte atunci când se gândesc la Delta Dunării, probabil că 99 dintre ei îţi vor povesti despre raiul păsărilor, întinderile nesfârşite de stuf, păienjenişul de canale şi, probabil despre borşul lipovenesc din şapte feluri de peşte.
La o privire atentă, însă, adică dincolo de clişeele îndelung vânturate de presă şi de agenţiile de turism în ultimele decenii, vei descoperi faptul că Delta Dunării trece printr-o perioadă de transformări aproape de neimaginat cândva.
Ocupaţiile tradiţionale au cam murit (mai pot fi găsite doar în muzee mici, sărăcăcioase şi lipsite de idei), pescuitul tradiţional a devenit o afacere cu iz industrial, iar frumoasele case lipoveneşti se năruie una câte una făcând loc unor vile impozante.
Însă mai multe lucruri despre modul cum trec prin istorie comunităţile din izolatele localităţi Crişan şi Mila 23 (două dintre cele mai cunoscute localităţi din Delta Dunării) puteţi găsi în reportajul de faţă, realizat la sfârşitul lunii septembrie.
Crişan – satul care n-are niciun metru de stradă
La Crişan – satul aflat exact în inima Deltei, la jumătatea distanţei dintre Tulcea şi Sulina – ai putea crede că vei descoperi tradiţia la fiecare pas, de nici nu vei putea să respiri de atâta uimire. De fapt, nu-i chiar aşa. În satul lung de vreo 8 kilometri - în care casele sunt înşirate într-un singur rând, ca mărgelele pe aţă, de-a lungul braţului Sulina al Dunării – cuvântul „tradiţional” a cam fost golit de sens.
De-a lungul parcă nesfârşitei alei care joacă rolul de stradă principală (de fapt, în aşezarea cu 400 de locuitori stabili nu există niciun metru de stradă, doar câteva alei pentru pietoni şi biciclişti) sunt cam 250 de clădiri, însă mai puţin jumătate sunt case de locuit. Restul sunt pensiuni construite în ultimii 20 de ani, cele mai multe dintre ele după o arhitectură care nu are nicio legătură cu mult lăudata tradiţie lipovenească.
Ivan – un fost pescar ajuns barcagiu pentru o pensiune de lux din zonă – ne explică ce dedesubturi se află la temelia avizelor pentru aceste construcţii care, fără doar şi poate, nu se prea potrivesc cu ideea de rezervaţie a biosferei. „Autorizaţia se ia uşor. Poţi să ridici şi un bloc. Dacă faci acoperiş din stuf şi lemnăria albastră, n-ai nicio problemă să iei autorizaţia”, spune fostul pescar.
Atrage atenţia o construcţie megalomanică, ridicată peste Dunăre de Crişan. Aflăm că a aparţinut lui Sorin Ovidiu Vântu, că a ajuns, via o bancă, la o mare reţea de hoteluri şi că acolo se va finaliza la anul cel mai mare şi mai luxos hotel din toată Delta. Deocamdată e şantier, culorile sunt ţipătoare (sare în ochi portocaliul violent al unei hale care se pare că va fi un centru de spa), iar romantismul uriaşei întinderi de apă şi stuf este pus la grea încercare.
„Lipovenii? S-au mutat în Italia!”
Dacă-l întrebi pe Ivan, ori pe oricare dintre localnici, unde poţi să găseşti un pescar lipovean bătrân, care să-ţi facă un borş de peşte ca în poveşti, vei primi un răspuns surpriză. „Lipovenii bătrâni s-au mutat sunt pământ, în cimitir, iar cei mai tineri s-au dus în Italia, la lucru. Acuma, poţi să pescuieşti la patron, pe salariul minim sau să te laşi de pescuit şi să plimbi turiştii cu barca cu motor, cum fac eu”, spune Ivan.
De altfel, în niciuna dintre casele vechi, tradiţionale, din aşezare, nu am observat să existe vreun vieţuitor. Iarba înaltă a năvălit curţile, iar la uşi se află lacăte ruginite, semn că rareori mai trece cineva pe acolo. Cam jumătate dintre casele vechi din sat (făcute din lut şi acoperite cu stuf) sunt de vânzare, însă nu prea se găsesc muşterii.
„Cei care au vrut să construiască aici au cumpărat terenuri, acum 10-15 ani, la capătul dinspre apus al satului. Atunci s-au început cele peste 100 de pensiuni. Acuma nu mai este cerere aşa de mare, iar casele disponibile la vânzare sunt cam scumpe. Se cer 30-40.000 de euro pentru o casă în ruină, demolabilă, fără utilităţi, ceea ce este foarte mult”, ne explică mersul pieţei imobiliare din Crişan Cornel Gănică, proprietarul unei pensiuni din zonă.
Interesant este că niciuna dintre pensiuni nu aparţine unui localnic, iar mai puţin de o treime dintre proprietari sunt din judeţul Tulcea. Cei mai mulţi sunt din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Bacău, Iaşi şi chiar din Cluj.
Cum spuneam, localnicii au preferat să migreze, iar puţinii rămaşi sunt angajaţi pe la pensiuni. Care la bucătărie sau la curăţenie, care ca barcagii (meserie cu mare acoperire, căci la Crişan se ajunge doar cu barca, nu există drumuri şi nici maşini), sau ca oameni buni la toate. Pescuitul în sine, ca ocupaţie tradiţională, nu mai există decât în poveşti.
Unde-i peştele din patria peştelui?
Dacă vrei să vezi pe viu un ceaun cu borş pescăresc sau un crap la cuptor, după „canoanele” de altădată, singura soluţie este să te cazezi la o pensiune. Însă nici acolo nu-i sigur că ai parte de aşa ceva, căci la multe dintre ele există bucătării moderne, după ultimul răcnet, în care gustul potrivit de gospodină a fost înlocuit de reţeta cu ingrediente cântărite farmaceutic şi preparate la electrocasnice cu precizie de computer. Un fel de moarte a pasiunii, versiunea culinară.
Ciudat este că nici nu prea vezi peşte prin zonă. E drept, e sub apă, însă te-ai aştepta să găseşti o pescărie, o cherhana, ceva. Nu-s. Afli apoi că peşte se prinde în continuare, în asociaţii pe pescari construite după o reţetă cu iz industrial, dar că totul pleacă iute la Murighiol, de unde îl iau camioanele-frigorifer ce-l duc apoi peste tot în ţară. Preţul? Depinde pe cine întrebi. Pescarii spun că peştele e prea ieftin, cumpărătorii (cei mai mulţi negustori, deşi mai sunt şi câteva reţele de restaurante ce preferă să se aprovizioneze direct de la sursă) zic că e prea scump.
Dar mai există un fenomen: pescarii aşa-zis sportivi. Am văzut, pe canalele de zona satului Crişan, sute de bărci cu motor, unele extrem de mari şi de puternice, din care erau lăsate în apă câte un mănunchi de lansete. Am văzut, de asemenea, sute de dispozitive de prins peşte ce nu par să fie de loc legale, căci vorbim despre vârşe imense puse peste tot pe la maluri pentru a captura peştele fără vreun efort.
Mila 23 – locul ce trăieşte din amintiri
Când spui Mila 23, spui Ivan Patzaichin. Apoi îşi scormoneşti mintea să mai spui ceva, însă nu-i deloc uşor. Localitatea este una dintre cele mai izolate din ţară, mai ales că se află pe Dunărea veche, un braţ al fluviului rămas cam de izbelişte după construirea canalului Sulina.
De altfel, la Mila 23 se trăieşte din amintiri. Chiar la debarcaderul principal (localitatea nu are străzi, nu are maşini, ci doar câteva debarcadere) descoperi câteva panouri care-i omagiază pe marii campioni români născuţi în zonă. Patzaichin este cel mai cunoscut, dar lui i se pot adăuga fraţii Simionov, Serghei Covaliov, Levrente Calinov, Maria Nichiforov, Agafia Buhaev şi mulţi, mulţi alţii.
De câţiva ani, malul Dunării s-a împopoţanat cu câteva pensiunii uriaşe (multe făcute cu fonduri europene), cu o arhitectură interesantă, ce împrumută din vechile modele lipoveneşti, dar care parcă strivesc micile bojdeuci din spatele lor. Este ca o înfruntare între uriaşi şi pitici, iar prima senzaţie este că îşi vine să fugi de uriaşi pe aleile înguste şi întortocheate ce ţin loc de străzi şi să te ascunzi printre micile case vechi.
Iar dacă ai curajul să treci de haita de câini (blânzi, totuşi) care patrulează de la muzeul satului, prin faţa şcolii, până la crâşmă, în spatele acestora vei descoperi parcă o altă lume. Nu mai este ca altădată (de-a dreptul hidos este azbestul folosit încă pe scară largă la acoperişuri), însă locurile are un parfum (stuf, lotci, case şi curţi cochete) care te aduce un pic mai aproape de ceea ce te aştepţi şi ceea ce ar trebui să găseşti într-o zonă ce se laudă cu statutul de monument la naturii.
Şi dacă tot a venit vorba despre case, este bine de ştiut că la Mila 23 nu prea se fac tranzacţii. Cine a vrut să vândă, a vândut deja, căci, faţă de Crişan, comunitatea locală pare mai tradiţionalistă şi ceva mai puţin dispusă să renunţe la rădăcini, deşi tehnologia şi informatizarea accelerată îi împinge şi pe ei, tot mai mult, în afara albiei prin care au curs, una după alta, generaţiile de dinaintea lor.
În inima Deltei, în centrul raiului de apă şi stuf, avem de-a face cu un fenomen demografic care se petrece într-un mod cum este greu de imaginat că mai există în alte zone de pe faţa pământului: băştinaşii îşi abandonează originile şi fug către zări pe care ei le cred mai bune, în vreme ce spaţiul rămas liber este ocupat de alţi oameni, care se încumetă să spere că vor înţelege cândva măreţia locurilor.
Se încarcă comentariile...
