FOTO Cum este batjocorită opera lui Anghel Saligny în România. Clădiri istorice simbol sunt ruinate intenţionat
0Două lucrări de excepţie al marelui inginer român, aflate la Dunărea de Jos, se năruie sub ochii autorităţilor, deşi sunt catalogate drept monumente istorice de importanţă naţională. În ciuda valorii lor deosebite, Pescăriile Statului din Galaţi şi Docurile din Brăila sunt lăsate să se dărâme, parcă în batjocură.
Deşi marele inginer român Anghel Saligny este renumit pentru podurile sale spectaculoase (cum ar fi cel de la Cernavodă), în îndelungata lui carieră el a realizat şi alte lucrări speciale, mai puţin celebre, dar la fel de frumoase şi de bine făcute. Spre exemplu, la Galaţi, Anghel Saligny a construit impresionantele Pescării ale Statului, dar şi marile silozuri de cereale din port, iar la Brăila a proiectat docurile şi spaţiile de depozitare aferente.
Toate aceste obiective sunt clasificate ca monumente istorice, dar două dintre ele au mari probleme din cauza abandonării în ruină, de mai bine de două decenii. Soarta lor tristă vine parcă să confirme o expresie destul de cinică, dar tot mai răspândită în ultimii ani: românii de azi nu sunt în stare nici măcar să dea cu var peste ceea ce le-au lăsat înaintaşii.
Minunea în ruină de la malul Dunării
Una dintre clădirile istorice de referinţă ale oraşului Galaţi, Pescăriile Statului, este lăsată de izbelişte. Dată în folosinţă în anul 1915, adică acum peste un secol, impunătoarea clădire a fost considerată, la acea vreme, una dintre cele mai moderne din lume în domeniul preluării, depozitării şi prelucrării peştelui. Nimic nu era întâmplător, însă, căci în debutul secolului al XX-lea Galaţiul era considerat unul dintre cei mai mari furnizori europeni de peşte de lux (mai ales sturion proapăt, afumat sau sărat) şi de icre negre şi roşii.
De la Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi (DJCPNG), am aflat că iniţiativa construirii unei pescării moderne la Galaţi a aparţinut Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, ministrului Nicolae Lahovary şi directorului Grigore Antipa.
La 1 iulie 1911, ministrul Nicolae Lahovary înaintează către Primăria Galaţi o adresă în care specifica: „În dorinţa de a da organizare cât mai practică şi mai sistematică comerţului mare de peşte din ţară, am hotărât construcţiunea mai multor hale mari de pescării, în diferite centre de producţie şi desfacere ale acestui articol. Între aceste desigur cea mai principală va fi cea din portul Galaţi, unde, urmând tradiţiunelor de până acum, voim să menţinem şi să dezvoltăm cel mai important centru al comerţului de pescării din ţară“.
Pescăriile statului la 1913 FOTO Colecţie Muzeul de Istorie Galaţi
Investiţia, făcută integral din bani de la Guvern, îngloba un port de pescărie, o hală acoperită pentru vânzarea zilnică angro a peştelui (prin licitaţie publică, cum se mai face în zilele nostre doar în pieţele japoneze), compartimente pentru comercianţii angrosişti şi comisionarii de peşte, o hală de ambalaj şi expediţie, staţia de încărcare a peştelui în vagoane, un frigorifer central, o piaţă pentru căruţele care cumpărau peşte pentru desfacere la sate, depozite de gheaţă.
În dorinţa de a da organizare cât mai practică şi mai sistematică comerţului mare de peşte din ţară, am hotărât construcţiunea mai multor hale mari de pescării, în diferite centre de producţie şi desfacere ale acestui articol. Între aceste desigur cea mai principală va fi cea din portul Galaţi. Nicolae lahovary, minstrul agriculturii în 1911
Pentru ca această investiţie să se concretizeze în aceeaşi adresă era precizat şi locul unde urma a fi edificată. Consiliul comunal Galaţi a aprobat, în şedinţa întrunită de urgenţă, la data 4 iulie 1911, cererea ministerului, dar a solicitat compensaţii pentru pagubele provocate de dispariţia taxelor percepute de la comercianţii de peşte din vechea piaţă.
În scrisoarea nr. 44.534 din 23 iulie 1911, Ministrul Lahovary, mulţumeşte pentru graba răspunsului pozitiv şi refuză, în mod elegant, „orice compensaţiune pentru comuna Galaţi în schimbul venitului de care se privează“, arătând avantajele economice pe care le va avea oraşul după intrarea în funcţiune a halelor.
Pe 27 iunie 1912 s-a pus piatra de temelie a Pescăriilor Statului, în prezenţa consilierilor comunali şi a altor oficialităţi. Proiectarea şi supervizarea construcţiei a fost făcută, după cum atestă o placă de bronz montată pe faţada clădirii, chiar de către Anghel Saligny, însă alte surse indică faptul că acesta ar fi lăsat toată treaba pe seama inginerului G. Vidraşcu, cu care a colaborat şi la alte proiecte. Informaţia este confirmată şi de Marius Mitrof, de la Direcţia de Cultură Galaţi.
Pescăriile Statului în zilele nostre FOTO C Crângan
Revenind la dotarea iniţială a Pescăriilor Statului, să spunem că instalaţiile au fost făcute după ultimele mijloace ale tehnicii din Occident, cu frigorifere şi compartimente de pescărie. Exista şi o fabrică de gheaţă artificială, ce producea zilnic 500 de kilograme, maşinile acesteia fiind în dublu exemplar, pentre ca o eventuală avarie să nu oprească producţia.
Hala şi instalaţiile frigorifice ocupau 5.477 metri pătraţi. Structura de rezistenţă a clădirii este realizată din grinzi metalice şi cărămidă. Inaugurarea a avut loc la 16 iunie 1915 şi a avut impact imediat. „O cantitate mare de peşte de lux şi icre negre se exportau în marile oraşe din Occident, aducând statului român venituri însemnate şi contribuind la creşterea puterii economice a Galaţilor“, ne-a spus Marius Mitrof.
Schimbări nefaste de proprietar
Între cele două războaie mondiale, Pescăriile Statului au trecut în exploatarea Societăţii „Frigul“, iar instaurarea regimului comunist a adus modificări substanţiale atât ca formă de proprietate, cât şi la clădire. S-a desfiinţat planşeul dintre etaje, s-a modificat structura de rezistenţă, a fost demolat coşul de la cazanul de aburi, s-a dezafectat linia ferată şi rampa pentru bărci.
După decembrie 1989, a intrat în patrimoniul „Pescogal SA“, iar în urma privatizării, în decembrie 1999, „Pescăriile Statului“ au ajuns în proprietatea societăţii comerciale „Helian Holding“ cu sediul în Bucureşti. Aceasta are acolo o serie de depozite de mărfuri, fără a se îngriji în vreun fel, însă, de conservarea sau restaurarea clădirii cuprinsă în lista monumentelor istorice, cu codul GL-II-m-B-03065. Ca urmare, imobilul a ajuns într-o stare foarte proastă, având fisuri mari în structură, avarii la acoperiş, probleme de stabilitate care i-ar putea provoca prăbuşirea.
Uriaşa investiţie abandonată în portul Brăila
Dacă Pescăriile Statului de la Galaţi însă se mai ţin pe picioare şi, poate, ar putea să mai existe vreo şansă de reabilitare, în privinţa Docurilor şi silozurilor de la Brăila, proiectate şi construite tot de Anghel Saligny, pare să se fi pus deja cruce. Asta chiar dacă şi ele sunt catalogate drept monument istoric, iar semnalele de alarmă trase de istorici şi de mass-media au fost multiple.
După cum se menţionează în lucrarea „Construcţia docurilor în portul Brăila“ (E.O. Mocanu, Analele Brăilei nr. 9/2000), „în anul 1888, sub conducerea ing A. Saligny se construiesc docurile, cheuri, silozurile şi bazinul pentru iernat, folosind pentru prima dată la noi betonul armat“. „Betonul armat şi plăcile prefabricate au fost folosite, pentru prima dată în România, la construcţia Docurilor din Brăila. Lucrările au fost realizate sub supravegherea lui Anghel Saligny“, confirmă premiera naţională Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor Naţionale Brăila.
Lucrările au fost deosebit de ample şi de costisitoare, fiind vorba de echivalentul a circa 50 de milioane de euro din zilele noastre. Banii au fost asiguraţi în întregime din bugetul ţării, prin CFR (companie de stat fondată cu doar opt ani în urmă, în 1880), care a asigurat şi restul infrastructurii care lega portul de sistemul naţional de căi ferate.
Silozurile din Brăila la 1914 FOTO Muzeul Brăilei
„Adâncimea în bazin este mare, permiţând intrarea navelor maritime, cheul are 7 km. lungime, prevăzut cu pereuri acostabile pentru 40 de dane, cu 15 kilometri de cale ferată. În docuri se pune în funcţiune o centrală termoelectrică cu antracit, pentru iluminat, se construiesc magazii (pentru 200 de vagoane), rezervoare de petrol, drumuri pietruite“, scrie E.O. Mocanu în lucrarea amintită.
Ridicată de firme din Olanda, Germania şi Franţa
Interesant este că firmele care au ridicat Docurile din Brăila, la 1888, sub supravegherea Direcţiunii Generale CFR, erau din Olanda, Germania şi Franţa, iar şeful lucrărilor a fost chiar Anghel Saligny (care pe atunci era şeful Serviciului Docuri din CFR), ajutat fiind de inginerii S. Yarca şi C. Sion. Doi colaboratori foarte importanţi, după cum avea să recunoască ulterior marele inginer român.
„Rămân neclintit la opinia că, dacă n-ai ocazia să te manifeşti şi n-ai colaboratori buni cum am avut eu, nu te poţi distinge. Datorez norocului, împrejurărilor şi eminenţilor mei colaboratori prestigiul de care mă bucur acum. Oriunde voi fi, vă asigur că interesele corpului nostru tehnic îmi vor fi scumpe şi că sentimentele mele pentru dumneavoastră vor fi întotdeauna aceleaşi. Eu m-am retras din cadrele ordinare ale corpului tehnic, peste câţiva ani voi părăsi cu totul serviciul statului, dar retragerea mea nu se va simţi, fiindcă rămân conducători de frunte şi fiecare în parte mă poate înlocui cu succes“, avea să declare Saligny câţiva ani mai târziu.
Magaziile, întrepozitele, tunelurile, clădirile de maşini, bazinul de condensaţie, săpăturile clădirilor, şarpantele de lemn au fost executate de inginerii şi de angajaţii Direcţiunii CFR. Bazinul portuar avea suprafaţa de 88.000 mp (cam cât zece stadioane de fotbal), iar săpăturile s-au executat cu două excavatoare Convreux, deservite de patru locomotive şi 80 de vagoane. Lucrările au intrat şi în impas la un moment dat, după ce s-a produs fisurarea digului dintre bazin şi fluviu (pe 24 aprilie 1888), fiind nevoie de o intervenţie specială de consolidare.
Premieră: silozurile construite din beton armat
O parte distinctă a proiectului o reprezintă silozurile de cereale, nişte celule verticale din beton, care se umplu cu grâne. Întreaga clădire este aşezată pe o fundaţie din beton (gros de 1,5 metri), susţinut de un număr de 6.306 piloţi de 12 metri lungime, bătuţi în pământ, la 80 de centimetri unul de altul.
Clădirea era gigantică pentru acele timpuri: avea 18 metri înălţime, 120 de metri lungime şi 30 de metri lăţime. Aici s-a folosit pentru prima dată în ţară, experimental, sistemul „Cuirassa Decauville“ – care înlocuia piatră brută, îmbrăcând taluzul cu o „manta din mortar traversată de fire metalice pe direcţia terasamentului sau a pantei taluzului“. Adică beton armat.
Două dintre secţiunile silozului erau pentru încărcare şi descărcare, o a treilea era pentru curăţarea grânelor de impurităţi, iar secţiunea centrală avea 336 de celule hexagonale, ca un stup de albine, cu capacitatea de 50 sau de 100 de tone fiecare (185 de 100 tone şi 151 de 50 tone). În total, deci, se puteau depozita acolo circa 25.000 de tone de cereale, suficient cât să asigure întreg consumul populaţiei României (formată pe atunci din Moldova şi Ţara Românească) pentru o lună. Rulajul anual prin depozit avea să ajungă, în 1935, la peste 600.000 de tone de cereale.
Bazinul, Docurile şi cheul lung de 1,7 kilometri (prevăzut cu iluminat electric pe toată lungime, sursa fiind o centrală electrică proprie, independentă) intră în exploatare în iunie 1891, dragajul fiind executat de firma olandeză Schram Boutense Oringa (după modelul din Pesta).
Betonul armat şi plăcile prefabricate au fost folosite, pentru prima dată în România, la construcţia Docurilor din Brăila, începute în 1888. Lucrările au fost realizate sub supravegherea lui Anghel Saligny. Ştefania Botez, consilier în cadrul Arhivelor Naţionale Brăila.
În perioada interbelică, de la Brăila se exportau anual între 300.000 şi 450.000 de tone de tone de cereale, depozitul construit de Saligny fiind unul dintre marile puncte de referinţă ale comerţului european.Venirea la putere a comuniştilor a pus capăt comerţului, însă depozitele au fost în continuare folosite. De-abia după 1990 lucrurile au luat-o razna. Silozurile au fost abandonate în ruină, iar mare parte a instalaţiilor şi contrucţiilor adiacente au fost demolate.
Umbra de speranţă de la Silozurile din Galaţi
Un siloz similar cu cel de la Brăila (25.000 de tone capacitate, cu 336 de celule) a fost construit, tot de către Anghel Saligny, şi la Galaţi, în Port. Inaugurarea depozitelor a avut loc tot în 1891, ca şi cazul investiţiei brăilene, cele două obiective fiind „gemene”.
Silozurile din Galaţi în zilele noastre FOTO C Crângan
„Docurile din Galaţi şi Brăila sunt aproape identice. Singurele deosebiri sunt că magazia de cereale de la Brăila este cu 1/16 mai mare decât cea de la Galaţi şi că, din motive tehnice, cheiul brăilean este mai înalt cu un metru decât cel de la Galaţi”, spune Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Galaţi.
După Revoluţia din 1989, Silozul de la Galaţi a trecut printr-o perioadă grea, fiind la un pas dea fi demolat deoarece era considerat nerentabil. A fost salvat de la pieiere de statul de monument istoric şi apoi, din 2006, de faptul că a fost preluat de o companie privată de comerţ cu cereale care a înţeles să investească şi în restaurarea obiectivului. În prezent, Silozul lui Anghel Saligny arată ca-n anul construirii lui şi poate fi admirat de oricine.