Dirijorul care cântă alături de orchestra pe care o conduce. „Când orchestraţia permite, mă retrag la clape şi stau în faţa orchestrei“

Nicolae Mantu (59 de ani) conduce orchestra secţiei de revistă a Teatrului Muzical ”Nae Leonard” din Galaţi de 27 de ani şi compune muzica pentru orchestra pe care o conduce. Artistul i-a coordonat la Teatrul Muzical din Galaţi pe artişti precum Romică Ţociu, Cornel Palade sau Adrian Enache şi a cântat, de-a lungul anilor, alături de nume sonore din muzica românească, precum Mircea Vintilă şi Margareta Pâslaru.

Nicolae Mantu (59 de ani) a fost pasionat de muzică de mic copil, fiind meritul părinţilor că au fost atenţi la talentul său şi au făcut ce le-a stat în putere pentru ca micuţul să şi-l dezvolte. 

”Nu mai îmi aduc bine aminte ce făceam, dar din câte am înţeles de la părinţi, aveam un aparat de radio şi ascultam foarte atent notele muzicale, probabil şi cântam”, ne descrie artistul cum a începutul totul. A fost admis la Liceul de Arte din Galaţi la vârsta de 6 ani şi aşa şi-a început cariera muzicală. 

A urmat Conservatorul din Bucureşti, iar după absolvire a fost repartizat la locul de muncă, cum se spunea în perioada de dinainte de 1989, lucrând ca profesor de muzică la Casa Pionierilor din Tecuci. În perioada studenţiei a cântat cu o formaţie celebră la acea vreme, Basorelief, cu care a scos şi câteva discuri. Parteneri de scenă i-au fost Gil Dobrică, Păuniţa Ionescu, Aurica Andreescu, Angela Ciochină, Margareta Pâslaru  şi celebrul Mircea Vintilă.

Există şi acum pe youtube un clip în care Nicolae Mantu îl acompaniază la flaut pe Mircea Vintilă, cântând apoi şi vocal alături de acesta. În 1990 a dat concurs la flaut pentru orchestra simfonică a Teatrului Muzical ”Nae Leonard” din Galaţi şi a preluat tot atunci destinele orchestrei de revistă din cadrul instituţiei de cultură, pe care o conduce de 27 de ani, fiind foarte apreciat de cunoscutul solist de muzică uşoară Theodor Munteanu. Pentru alţi 20 de ani a condus secţia de revistă a teatrului, care i-a adus satisfacţii profesionale enorme.

A câştigat de două ori premiul ”Sile Dinicu” pentru cel mai bun dirijor

Scrie muzica pentru spectacolele orchestrei de revistă pe care o dirijează, dar a creat şi muzică pentru spectacole de copii. ”Uneori, am lacrimi în colţul ochilor când mă  gândesc la acea perioadă, cand s-a reînfiinţat festivalul teatrelor de revistă la Teatrul ”Fantasio” din Constanţa”, ne declară cu emoţie Nicolae Mantu. 

Are şi de ce, pentru că a câştigat doi ani la rând, în 1995 şi 1996, premiul ”Sile Dinicu” pentru cel mai bun dirijor. Trofeul i-a fost înmânat prima dată de Mihai Fotino, iar a doua oară de Horia Moculescu. Era perioada când îşi făceau debutul la Galaţi acum celebrii Romică Ţociu, Cornel Palade şi Adrian Enache, pe care i-a coordonat în cadrul teatrului de revistă. 

La Teatrul Muzical din Galaţi, dirijorul a montat două spectacole şi cu regretatul Cornel Patrichi. În prezent, este şi profesor de flaut la Liceul de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galaţi, unde a predat anterior şi pianul. Dirijorul este şi un pianist de excepţie şi cântă extraordinar şi la flaut.

Dirijorul este şi profesor de flaut la Liceul de Arte din Galaţi FOTO Valentin Trufaşu

Nicolae Mantu îşi uimeşte de multe spectatorii, după ce, în timpul spectacolelor, lasă bagheta de dirijor şi cântă la pian alături de orchestra sa. ”La piesele mai dificile şi când orchestraţia permite, eu mă retrag la clape şi stau în faţa orchestrei, deci mă implic foarte mult ca pianist”, ne dezvăluie Nicolae Mantu.

Are alergie la manele

Îi place să cânte jazz şi smooth jazz la pian şi flaut nu neaparat pentru public, ci pur şi simplu pentru că are are acea satisfacţie lăuntrică pe care ţi-o dă muzica. Nicolae consideră că manelele sunt cancerul muzicii româneşti, iar dacă cumva se nimereşte într-un mijloc de transport în comun unde se ascultă acest gen de muzică, coboară la prima staţie. 

”Am o alergie la aşa ceva”, ne descrie dirijorul sentimentul care îl încearcă când aude manele. Are un uşor regret pentru că se găsesc din ce în ce mai puţini profesionişti în domeniu, iar explicaţia este simplă. Sunt puţini copii care mai sunt dispuşi să renunţe la copilărie ca să exerseze câte 4-5 ore pe zi, astfel încât să devină la maturitate buni instrumentişti. 

Nici partea financiară nu poate fi neglijată, pentru că un profesor de muzică este plătit mai prost uneori decât un muncitor. Cea mai mare satisfacţie profesională o reprezintă pentru Nicolae Mantu aplauzele publicului după fiecare spectacol. Bucuria vieţii sale o reprezintă însă familia, cu o soţie aparte, cum o caracterizează, şi un băiat care îi calcă pe urme, fiind student în anul III la flaut la Conservatorul din Bucureşti, dar care cântă şi la saxofon.