Detaliile unui război ciudat, în care au murit mii de soldaţi fără să existe nicio înfruntare între taberele inamice

0
0

În timpul invazia Bulgariei de către România, din cel de-al doilea război balcanic, ambele armate au pierdut mii de ostaşi, fără însă să se tragă niciun foc de armă. Un inamic nevăzut a decimat trupele combatante, determinând prima suspiciune de război bacteriologic din istoria modernă.

În anul 1913, pe fondul celui de-al doilea război balcanic, România avea să pornească una dintre cele mai bizare campanii militare din întreaga istorie a acestor locuri.  În timp ce Bulgaria se războia cu Grecia şi Serbia pentru o serie de teritorii, armata română a invadat statul de la sud de Dunăre, profitând de faptul că marea majoritate a trupelor bulgăreşti erau comasate pe frontul balcanic.

Iniţial, atacul românesc s-a dorit o parte a demersurilor de a se regla disputa cu bulgarii legată de sudul Dobrogei, însă, în faţa non-combatului adversarilor,  s-a ajuns ca trupele noastre să ocupe o mare parte din Bulgaria, fiind chiar la un pas de a cuceri capitala Sofia.

Dincolo de declaraţiile beligeranţilor şi de mişcările de trupe, amintitul conflict avea să intre în istorie şi pentru un fapt mai puţin obişnuit. Deşi în cursul acestui război nu a murit de mâna sau de glonţul inamicului niciun soldat român sau bulgar, pe timpul confruntării ambele armate au fost decimate de un inamic nevăzut: holera.

Dobrogea, pretext de scandal

Dacă în 1878 între noul stat bulgar şi România exista o adevărată frăţietate (la urma urmelor, tocmai contribuisem substanţial la eliberarea lor de sub otomani, după cinci secole de ocupaţie), în anii care au urmat relaţiile s-au răcit constant.

Încă înainte de 1900, politicienii bulgari au început să pretindă că Dobrogea i se cuvine Bulgariei (se susţineau chiar enormităţi de genul: 80% din populaţia provinciei este bulgărească!), lucru ce i-a aprins destul de tare şi pe politicienii dâmboviţeni, care susţineau contrariul.

În fapt, adevărul este puţin pe la mijloc. Dobrogea a fost sub stăpânire otomană cel puţin cinci secole, la fel ca şi restul statului bulgar modern, însă n-a fost anterior parte a ţaratelor bulgăreşti, ci sub stăpânirea (destul de aproximativă, să recunoaştem) voievozilor valahi.

În acelaşi timp, stăpânirea României asupra sudului Dobrogei (rămas un măr al discordiei şi în zilele noastre) poate fi considerată legitimă câtă vreme Rusia - marea câştigătoarea a războiului din 1877-1878  - a fost cea care a negociat Dobrogea contra sudului Basarabiei. A fost, un troc care, în esenţă, repara o parte a istoriei (provincia se întorcea în componenţa Valahiei), dar strica iremediabil o alta, căci ciuntea Basarabia.

Falsul eroism şi duşmanul invizibil

Cum tonul se înăsprise mult după 1910, iar revendicările teritoriale ale bulgarilor deveniseră făţişe, izbucnirea celui de-al doilea război blacanic a fost pretextul perfect ca România să-şi pună la punct  certăreţul vecin.
Ca urmare, în 1913, când armatele bulgare erau în plină confruntare cu grecii şi cu sârbii, românii au trecut Dunărea şi au ocupat  patru judeţe (Vraţa, Plevna, Vidin şi Târnovo).

Cucerirea nu a fost nici pe departe un act de mare eroism, căci niciun soldat bulgar n-a aţinut calea românilor, micile garnizoane locale preferând calea retragerii, în aşteptarea iluzorie a oştirilor de la frontul de sud-vest.

În ciuda declaraţiilor năucitoare din acele zile - românii se prezentau ca adevăraţi eroi, bulgarii ne acuzau de mişelie – campania românească din Bulgaria a fost în esenţă un dezastru. Mii de ostaşi şi-au lăsat oasele  acolo, iar câştigul teritorial avea să fie pierdut, după doar trei ani, în urma cele mai dureroase înfrângeri româneşti din istoria modernă: bătălia de la Turtucaia.

Dincolo de toate acestea, însă, rămâne săpat adânc în istorie faptul că peste 3.000 de soldaţi români au murit şi au fost îngropaţi în Bulgaria, în gropi comune, deşi nici măcar nu au apucat să de piept cu inamicul. Ei au fost răpuşi de un duşman invizibil - holera – care în perioada august-octombrie 1913, ca un veritabil ninja, avea să ucidă şi peste 2.000 de sodaţi bulgari, făcând însă şi circa 10.000 de victime în rândul populaţiei civile.

Primul război bateriologic din Europa?

Partea realmente surprinzătoare este aceea că bulgarii s-au folosit de epidemia de holeră pentru a acuza armata română de... război bacteriologic. Gazetele din Bulgaria neocupată au abundat, în respectiva perioadă, de atacuri virulente la adresa „năvălitorilor români”, care erau descrişi ca fiind „imperialişti fără scrupule, ce nu s-au dat înapoi de la îmbolnăvi populaţia pentru a o subjuga mai uşor” (ziarul „Bălgaria”, noiembrie 1913).

Exagerarea bulgarilor este evidentă, căci, la o adică, 20% dintre morţi erau ostaşi români, aşa că varianta unui atac bacteriologic deliberat este, fără îndoială, o mare prostie, cu substrat propagandistic.

În acelaşi timp, însă, afirmaţiile legate de precaritatea igienei din armata română (cuprinse într-un raport făcut de medicul bulgar Russeff, şeful serviciului sanitar naţional) par să fie cumva confirmate de rata mare de îmbolnăviri din rândul ostaşilor noştri.

„E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele”, scria medicul, aducând la cunoştinţa publică şi o serie de alte afirmaţii cumva şocante. S-ar părea că armata română nu avea niciun fel de sistem de îmbăiere. Aceasta se făcea în râuri şi bălţi, existând chiar cazuri în care soldaţii s-au scăldat în... canalizarea unor oraşe (sunt amintite Plevna, Lucovit, Kneja).

Evident, nu aveam de unde şti cât adevăr sau câtă denigrare există în raportul medicului bulgar. Însă un jurnal de front ţinut de ofiţerul Gheorghe Velimărescu, din Regimentul 11 Siret (care-şi avea sediul la Galaţi şi a participat cu peste 4.000 de ostaţi la campania din Bulgaria), arată că întradevăr erau mari probleme cu igiena.

„Locul în care am fost încartiruiţi era numai mlaştini şi cu pământ moale, cu apa în faţă, la cam un metru. Ne-a fost foarte greu să săpăm latrinele, care se umpleau imediat cu apă şi se năruiau. La nici câteva zile, câmpurile din preajmă erau pline de mizeria trupelor, iar apa din fântâni era stătută, puturoasă, cu viermi în ea. Ar fi trebuit fiartă, însă mulţi o beau aşa şi se chiunuiau cu mari dureri de pântece”, scria amintitul ofiţer în jurnal.

De altfel, cifrele sunt înfiorătoare. Potrivit statisticilor Serviciului Sanitar bulgăresc, în perioada august-noiembrie 1913 au murit de holeră 16.263 de oameni, adică jumătate dintre cei care au prezentat simptome. Raportul lui Russeff arată că 6.700 de oameni (dintre care 3.000 de soldaţi) au murit în teritoriile controlate de armata română, iar 9.256 au decedat în judeţele aflate sub stăpânire bulgărească.

Concluzia raportului citat era simplă şi denigratoare: armata română nu ar fi făcut mai nimic pentru a împiedica extinderea ho¬lerei către popuţalia civilă. Dimpotrivă, românii s-ar fi străduit să extindă flagelul cât mai mult, prin contaminarea directă sau indirectă.

Ba chiar presa bulgară („Balkanska Tribuna”, 7 decembrie 1913), numea trupele româneşti „o armată de ţărani istoviţi, care se hrăneau cu ghindă şi coji de nucă, luptând cu femeile, găinile sau purceii”.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea Regimentului 11 Siret, armata de elită care a fost victima unor cruzimi cumplite în războiul româno-maghiar

Istoria unui război şters de comunişti din cărţile de istorie. Cum au luptat românii cu bolşevicii la Galaţi, într-o încleştare de trei zile, soldată cu mii de morţi

Cum au falsificat comuniştii istoria unei bătălii între români şi turci, pentru a nu-i supăra pe ruşi. Miza: un monument grandios

Galaţi


Ultimele știri
Cele mai citite