Cine erau membrii lumii interlope care teroriza România acum un secol. Cum au sfârşit Terente, Kontoguris şi Codin
0Arhivele ne dezvăluie crimele oribile, violurile de neimaginat, jafurile ca-n filme şi întâmplările ciudate (sau doar romanţate de cronicarii vremii) ai căror protagonişti au fost nelegiuţii de acum mai bine de un secol. „Modelul” desenat de aceştia este pe alocuri sursă de inspiraţie pentru infractorii din zilele noastre.
Chiar dacă s-a acreditat ideea că termenul de „interlop” (din francezul „interlope”; totuşi, DEX ni-l prezintă ca adjectiv, nu ca substantiv, fiind explicat cu sensul „care are o reputaţie proastă; rău famat, dubios, suspect; care aparţine traficului ilegal”.) e o invenţie a vremurilor moderne – cam de pe la Al Capone încoace – istoria ne demonstrează că năravurile aşa-zis interlope sunt vechi de când lumea.
Nelegiuiţi au fost mereu, fie că s-au chemat „pacificatori” ori „eliberatori” (care şi-au acuns deseori pofta de jaf şi de putere sub lozinci de genul „alungarea tiraniei” sau „eliberarea poporului”) sau doar haiduci (o altă formă perversă de a masca imoralitatea sub pretexte aparent nobile), şi, cu siguranţă, or să mai fie, căci stă în firea umană să nesocotească regulile.
Singura diferenţă dintre nelegiuţii de altădată şi cei de acum este aceea că, odată cu trecerea timpului, lumea interlopă a ieşit din zona legendelor romantice de mahala şi a căpătat dimensiuni aţionale şi transnaţionale, urmărind cumva parcursul evoluţiei marilor corporaţii.
Cu îngăduinţa dumneavoastră, ne vom ocupa în materialul de faţă de pionieratul lumii interlope din România, adică de vremurile când alde Terente, Codin sau Danacu îi făceau să tremure, deopotrivă, pe oamenii legii şi pe rezidenţii cu ceva avere la saltea.
Tot cu îngăduinţa dumneavoastră, vom substantiva pe ici, pe colo, termenul de „interlop”, având în vedere că aşa se întâmplă în mod frecvent în vorbirea curentă (vezi şi excelenta analiză făcută de Rodica Zafiu, în „România literară” , nr. 45/2010), iar acceptarea sensului şi printr-o normă a Academiei este doar o chestiune de timp.
Primul pirat „oficial” al ţărilor române
Poveştile cu piraţi sunt, ca să spunem aşa, începutul aventurii. De la ele pleacă mai toate legendele, căci nu puţini au fost scriitori care şi-au folosit imaginaţia pentru a da o faţă romantică tâlharilor drumurilor de apă. Dacă vreţi, piraţii erau, într-un fel, hipsterii vremurilor de odinioară.
Însă, dincolo de poveşti există şi o fărâmă de adevăr, căci, bunăoară, la Sulina, în cosmopolitul cimitir al Comisiei Dunării, se poate găsi şi acum mormântul singurului pirat recunoscut oficial pe pământul românesc.
Se numea Ghiorghios Kontoguris, era născut în ţinutul grecesc Kefalonia şi a murit pe pe 25 martie 1871, chiar de Ziua Internaţională a Greciei, fie de bătrâneţe (potrivit unor surse, care acreditează ideea unei morţi în sigurătate, ducând cu el secretul unei uriaşe comori ascunsă în Deltă), fie în plină floare a vârstei, după un schimb de focuri cu nişte mateloţi ruşi (după alte surse).
Piatra de pe mormântul piratului, din cimitirul Sulina FOTO Primăria Sulina
Pe piatra funerară a mormântului grecului este inscripţionat pentru eternitate simbolul piraţilor: craniul cu două oase încrucişate, iar locul este unul dintre punctele importante de atracţie ale cimitirului-muzeu din Sulina.
Evident, controversele nu lipsesc, căci sunt destui istorici care spun că bietul Kontoguris n-a fost decât un marinar grec răpus de scorbut, iar oasele sculptate pe piatra de mormânt sunt o simbolistică universală a morţii, nimic mai mult.
Dincolo de controverse însă, există povestea unui pirat care lua de la bogaţi şi dădea la săraci (şablon consacrat, deci), poveste care, mai nou, a trecut din folclor în zona oficială, mai precis pe site-ul Primăriei Sulina, care descrie în detaliu „masterplanul” pirateresc al lui Ghiorghios Kontoguris.
„Piratul lega o scândură de coarnele unei vaci, la care atârna două felinare. Vaca mergea la păscut şi legăna felinarele. Comandanţii corăbiilor care se apropiau de coastă credeau că acolo sunt nave ancorate şi se îndreptau spre ţărm. Din nefericire, cădeau în cursă şi eşuau”, se consemnează pe site-ul Primăriei.
Dar să-i lăsăm pe piraţi deoparte şi să ne apropiem de zilele noastre, pentru a cunoaşte poveştile a trei „interlopi” de altădată: Terente, Codin şi Danacu.
Terente, iubăreţul bălţii Brăilei
Când zici Terente zici multe. Celebrul tâlhar din Carcaliu (Tulcea) are cele puţin trei laturi distincte, care merită musai analizate, căci, la urma urmelor, par să se suprapună perfect pe profilul băieţilor „undeground” din zilele noastre.
În primul rând am putea vorbi despre Terente haiducul. De altfel, aceasta este latura care a trezit cele mai multe controverse prin istorici, aceştia oscilând între a accepta intrarea lui Terente în „galeria” marilor haiduci cu simţ civic ai României şi a-l considera doar un tâlhar abil, care a ştiut să-şi facă un „PR” eficient.
„Majoritatea celor care au studiat fenomenul Terente pot să spună răspicat că nu există nimic civic în faptele acestuia. Omora şi jefuia pentru propria plăcere! Legendele cu Terente milostivul faţă de săraci s-au născut pentru că tâlharul obişnuia să-i mituiască pe cei care nu-l dădeau în vileag. La urma urmelor, orice sătean din aşezările de pe terioriul lui Terente avea doar două opţiuni: fie era complice prin tăcere, deci lua sau spera la o recompensă de la tâlhar, fie îl turna, dar se putea aştepta la o moarte cumplită”, este de părere profesorul de istorie Călin Roman.
O a doua latură a lui Terente era cea de amant teribil. Înalt, bine făcut şi ieşit din tiparele genetice ale locului (era brunet cu ochii verzi, într-o „mare” de blonzi), el a sucit, se pare, minţile multor cucoane ale acelor vremuri. De fapt, broşurile cu aventurile romantice ale lui Terente se vindeau ca pâinea caldă în primele decenii ale secolului trecut.
Povestea (în mare parte falsă) îl prezintă pe tâlhar ca pe un ghinionist simpatic. Soţia şi cei patru copii îi mor tragic (înecaţi în Dunăre sau răpuşi de ciumă), iar femeia cu care încerca să-şi refacă viaţa îl înşeală, fapt pentru care o ucide, fuge în balta Brăilei (într-un teritoriu greu de controlat de autorităţi chiar şi în zilele noastre) şi se apucă de nelegiuri (cu scop de echitate socială, zice el) la scară extinsă.
Terente. FOTO reproducere după o fotografie din presa interbelică
„Bietul de el”, vor fi suspinat cucoanele, mai ales că alăturat era şi o informaţie complementară folositoare: „bărbăţia” lui Terente depăşea cu mult mărimea medie. De altfel, acest lucru pare să fie confirmat şi de legiştii care i-au constatat moartea şi care, într-un gest bizar (mai ales pentru acele timpuri) i-au conservat „jucăria” în formol, motiv pentru care s-a păstrat până în zilele noastre.
În fine, o a treia latură a lui Terente este sadismul. Lăsată mai la urmă mai de toţi autorii, a fost în esenţă principala lui latură, căci în cazierul nelegiuitului se află aproape o sută de crime, nenumărate violuri (ba chiar zeci de tinere fete au fost răpite şi transformate temporar în sclavele lui sexuale), sute de jafuri şi de schingiuiri.
Este ucis pe la 32 de ani (în 1927), după o razie de proporţii a jandarmilor, printre smârcurile Brăilei. Capul şi penisul îi sunt secţionate şi trimise la „Mina Minovici”, iar trupul este îngropat pe câmp, în afara satului Carcaliu, la Răspântia Lupului. Se zice că l-ar fi dezgropat câinii şi l-ar fi mâncat, ca un fel de pedeapsă post-mortem pentru câinoşeniile lui.
Codin, o poveste de film cu rădăcini reale
Povestea brăileanului Codin – şi ea romanţată până la nivel artistic – are coordonate diferite de cea a lui Terente. Accentele sadice se nivelează (deşi rămân prezente), latura sexuală iese din zona violului şi perversiunii (rămâne însă crima pasională), iar latura haiducească se comută într-o ipostază inedită.
Codin oferă şi el ceva celorlalţi, însă nu mai este vorba de bani („luaţi de la bogaţi şi daţi la săraci” - Terente), ci de o rezervă de afecţiune şi de bunătate nesperate. Însă această bunătate se manifestă pasager şi insignifiant, ca-n şarada picăturii de miere în butoiul cu rahat.
Codin FOTO afişul filmului
Evident, Codin este un „nume de scenă”, adus publicului de marele scriitor Panait Istrati (cu o ecranizare de excepţie, apoi, care a obţinut „Palme d’Or” în 1963, la Cannes, pentru cel mai bun scenariu).
Însă, după câte spune profesorul brăilean Vasile Zbarcea, personajul literar s-a născut din realitate, mai exact din povestea unui anume Călin, mai întâi muncitor în port ( la sfârşitul secolului al XIX-lea), apoi şuţ de Brăiliţa şi Comorovca şi staroste de necontestatnelegiuţilor Brăilei. Nimic nou sub soare, căci şi vremurile pe care le trăim sunt împănate cu astfel de personaje.
„Sub toraxul sau herculean era încins cu un brâu lat, de lâna albă, din care ieşea mânerul unui cuţit vârât în teacă. Lângă el, o pălărie noua şi un ciomag noduros, de corn afumat. Dacă n-ar fi avut nişte ochi atât de cruzi şi o talie de bătăuş, neobişnuită, aş fi zis că aveam în faţa mea unul dintre acei numeroşi muncitori din port, cărora li se spunea «vagonari» - crai, beţivani şi zurbagii în toate zilele de sărbătoare", este descris Codin de către Panait Istrati, în nuvela cu acelaşi nume.
Şi-a chinuit până la exasperare mama (aceasta avea să-l şi ucidă, de altfel, turnându-i în gâtlej, în somnul beţiei, doi litri de ulei încins), şi-a omorât tatăl, apoi pe cel mai bun prieten (crimă pasională, căci „se dădea” la Irina, iubita fără pereche de frumoasă a haidamacului), şi-apoi pe nenumăraţi rivali sau doar simpli posesori de galbeni la care râvnea tâlharul.
În esenţă, în afara violenţei nu avea nimic de oferit. Erao brută de cartier şi cam atât. O simplă scânteie care a aprins imaginaţia lui Panait Istrati, dar care a încins şi creierele opace ale „avatarelor” lui din prezent (cum ar fi indivizii din banda brăileanului „Crăcănatu”).
Însă celor de-acuma le lipseşte aura romantică - de mentor blând al unui copil cuminte - pe care i-au ataşat-o lui Codin cei care l-au transpus în literatură şi în film. Poate că nici Codin n-a avut-o, aşa că, probabil, nu trebuie să ne gândim că istoria prezentului s-a scris deja. Rămâne să vedem ce vor înţelege din ea urmaşii şi ce „statuie” vor căpăta Crăcănatu şi ai lui.
Danacu - exilatul lui Terente
Mult mai puţin cunoscut decât ”tovarăşul” său Terente, tâlharul Danacu încă mai are, totuşi, purtătorii lui de legendă prin Călăraşi şi prin sudul judeţului Brăila.
Se spune că fusese mâna dreaptă a teribilul brigand din Carcaliu, însă pentru că s-a răzvrătit contra „bosului” a fost exilat pe undeva prin zona insulei Gâsca (în ţinutul Călăraşilor).
Însă chiar şi aşa, renegat de banda lui, Danacu ar fi semănat groaza printre localnici. Trecea Dunărea înot, ajungea în sate, unde prăduia şi jefuia curţile oamenilor mai avuţi, se povesteşte prin zonă.
Se zice că era un bărbat înalt, foarte puternic, care dormea în permanenţă cu pistoalele la piept şi că ar fi fost vândut la poteră de un aghiotant pe nume Frigu.Lăutarii călărăşeni încă mai cântă (deşi tot mai rar, căci şi lăutăria e pe ducă...) despre Danacu şi Frigu, o legendă care, probabil, se va stinge definitiv odată cu ultimul scripcar din Bărăgan.
Vă mai recomandăm şi:
Era cunoscut pe la jumătatea secolului al XIX-lea pentru jafurile repetate pe care le comitea pe drumul Galaţi-Bârlad-Iaşi, pe porţiunea împădurită din zona Bălăbăneşti-Bursucani-Băleni. Jefuia în mod constant poştalioanele, iar cu o parte din bani cumpăra tăcerea sătenilor din zonă. Înainte de a fi prins şi spânzurat, a trăit un deceniu ascuns într-o vizuină de vulpe pe care a „modernizat-o”.
Povestea lui Ghidici este parte a monografiei comunei gălăţene Ghidigeni şi, chiar dacă pe alocuri este în uşoară contradicţie cu dovezile istorice, a rămas în memoria colectivă ca o reflectare a valorilor morale de bază în societatea medievală.
Mereu în foame de bani pentru a plăti triplul tribut (către ruşi, turci şi austrieci) pentru menţinerea pe tronul Moldovei, domnitorul Constantin Moruzzi l-a angajat pe haiduc ca dregător domnesc însărcinat cu strângerea taxelor pentru pescuit şi pentru colectarea dării pentru folosirea vadurilor de trecere a Siretului.
Se încarcă comentariile...
