Legenda haiducului care şi-a făcut propria vamă pe Siret, a ajuns dregător domnesc şi a fost omorât de foştii ortaci
0
Mereu în foame de bani pentru a plăti triplul tribut (către ruşi, turci şi austrieci) pentru menţinerea pe tronul Moldovei, domnitorul Constantin Moruzzi l-a angajat pe haiduc ca dregător domnesc însărcinat cu strângerea taxelor pentru pescuit şi pentru colectarea dării pentru folosirea vadurilor de trecere a Siretului.
Legenda haiducului Mihalache Coman, care-şi făcea veacul, prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin stufărişurile încâlcite din lunca Siretului, poate fi lesne „tradusă” ca un fel de poveste a unei cariere corporatiste cu succes fulminant şi cu sfârşit tragic.
Nu de alta, dar amintitul haiduc a început ca tâlhar la drumul mare, fugărit de potere şi blestemat de drumeţii cu pungile golite, dar a ajuns apoi dregător domnesc, fiind în cele din urmă ucis de foştii parteneri de nelegiuiri.
Ce-i drept, nimănui nu părea să-i convină noua formă de tâlhărie la care se înhămase Mihalache Coman, căci pusese taxă pe un vad şi vămuia la sânge, în numele domniei, peştele din bălţile Siretului, oprindu-şi pentru sine o parte din bani şi vărsând restul în vistieria Moldovei.
Coman cel mic şi frustrat
Legenda spune că Mihalache Coman era născut undeva pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, în casele unui boier pe nume Şerban (a cărui strămoşi au dat, în secolul al XV-lea, numele localităţii Şerbăneşti, comuna Lieşti). Se pare că era fiu unei ţigănci roabe, însă a avut parte de o brumă de educaţie, ceea ce a condus la ideea că, de fapt, era copilul nelegitim al boierului.
Tocmai acest lucru, spune legenda, a şi fost motivul pentru care Coman (ce era descris drept un individ mic la stat, dar foarte puternic şi aprig la supărare) a şi luat calea haiduciei, căci a fost apăsat de frustrarea de a avea sânge boieresc, dar condiţie de slugă.
Haiducia lui Mihalache Coman nu s-a consumat, însă, în codri misterioşi şi deşi (de tip Sherwood; vezi legenda lui Robin Hood), ca-n poveştile clasice cu haiduci, ci a avut o altă faţă, căci acesta a decis să se folosească în a-şi atinge scopul de cele două vaduri ce traversau Siretul şi lunca foarte lată şi mlăştinoasă a râului, în zona Lieşti-Iveşti.
În acele vremuri, lunca Siretului nu era desecată ca-n vremurile moderne ci, pe o lăţime de circa 30 de kilometri de-a stânga şi de-a drepta râului, era un complicat tărâm aflat la limitat dintre apă şi uscat, cu sălcii dese, stufăriş ca peria, mlaştini de netrecut, largi întinderi de apă bogate în peşte, canale pe care se mergea cu bărcile, dar şi foarte puţine locuri pe unde se putea trece cu carele între ţara Vrancea şi ţinuturile dinspre est ale Moldovei.
Omul potrivit, la locul potrivit
Cum peste Siret nu exista pe atunci nici un pod, pe toată porţiunea dintre Galaţi şi Mărăşeşti (erau doar vreo patru plute, care puteau duce doar un car şi câţiva oameni la o traversare), mai tot comerţul trebuie să strecoare prin cele două vaduri amintite, căci nu atât trecerea râului era problema, cât străbaterea smârcurilor din luncă.
Ei bine, tocmai acolo pândea Mihalache Coman şi ceata lui de tâlhari. Iar cărăuşii de sare (ce venea dinspre ocnele Bacăului către portul Galaţi) sau negustorii de stămburi dinspre Ardeal (veniţi prin pasul Oituzului) n-aveau de ales. Fie veneau pe drumul mare, trecând Siretul pe la Mărăşeşti sau Adjud (caz în care, însă, avea de trecut prin codrii Buciumenilor, unde pândeau alţi haiduci periculoşi), fie treceau prin vadurile de la sud şi plăteau vamă lui Mihalache Coman.
Degeaba au încercat poterele domneşti să pună capăt „iniţiativei private” a haiducului covurluian. Smârcurile şi stufărişurile în care-şi găsise adăpost erau aproape de nepătruns, iar paza drumului de aproape 30 de kilometri lungime era imposibilă.
Cum să ajungi dregător domnesc
Partea interesantă este aceea că, potrivit legendei, Coman ar fi acceptat la un moment dat să intre… în legalitate, după ce i s-a oferit o dregătorie domnească, funcţie în care trebuie să împartă prada cu domnitorul, ca-n poveştile corsarilor englezi ai coroanei.
Se întâmpla în anul 1778, în timpul domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), atunci când un anume Coman (nu cunoaştem dacă acelaşi cu haiducul, însă potrivirea de nume este flagrantă) figura ca zaraf al domniei, fiind însărcinat cu strângerea dărilor pentru întreţinerea drumurilor către Galaţi din vadurile Siretului, dar şi cu strângerea taxelor de la pescarii din bălţile de malurile râului (după cum consemnează istoricul Paul Păltănea ).
Partea şi mai interesantă este că haiducul/zaraful domnesc Coman avea să sfârşească într-un mod tragic. Trecut din tabăra briganzilor cu aură romantică, ce lua de la bogaţi ca să dea la săraci, în tabăra domniei asupritoare (dările erau uriaşe în timpul lui Constantin Moruzzi care, pentru a-şi păstra tronul, plătea tribut şi turcilor, şi ruşilor, dar şi austriecilor), avea să fie omorât de săteni, în frunte cu câţiva dintre foştii lui ortaci în haiducie.
Se spune că răsculaţii l-ar fi dus, încă viu, şi l-ar fi legat de o salcie, în mijlocul smârcurilor, unde a fost devorat de gângăniile de baltă şi de şacali.
Incidentul s-a petrecut în timpul unei revolte sângeroase împotriva unui ordin domnesc care stabilea că, din peşte prins în bălţile Siretului, două părţi din trei reveneau domnitorului. Sfârşitul lui Mihalache Coman, la 1881, avea să marcheze, de altfel, şi sfârşitul vremelnicei vămi domneşti de la vadurile de peste Siret.
Se încarcă comentariile...
