Spionii Vaticanului. Procesul episcopului închis la 81 de ani: „Să fie graţiat, altfel moare în închisoare şi facem un martir în plus“
0
Imediat după instaurarea regimului comunist în România, autorităţile şi-au dat seama de pericolul pe care îl putea prezentau cultele şi au început o adevărată luptă de exterminare a lor. Mulţi preoţi au ajuns după gratii, unde au şi murit, iar cultele au fost supuse unui control excesiv, după modelul sovietic.
În anii '50 – '60, Biserica Catolică devenise inamicul public nr. 1 al noului regim popular în România, mai ales că Vaticanul avusese o poziţie anticomunistă încă din perioada interbelică. După denunţarea Concordatului cu Vaticanul, s-a trecut la desfiinţarea şcolilor confesionale şi confiscarea imobilelor acestora, iar persecuţia a continuat cu decapitarea capilor Bisericii Catolice din România: preoţii au fost urmăriţi, arestaţi şi li s-au înscenat procese. De departe, cel mai răsunător a fost cel al „spionilor Vaticanului din România“, care a avut loc în luna septembrie a anului 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti. Simulacrul de proces, transmis la radio, îi avea în boxă pe mai mulţi episcopi şi preoţi romano-catolici în frunte cu Augustin Pacha, episcop romano-catolic de Timişoara. Ei erau învinuiţi de trădare şi complot, desfăşurate „în slujba Vaticanului“ şi a „centrului de spionaj italian“.
Adevăratul scop al acestui proces şi al arestărilor, spune istoricul Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), care a consultat dosarul nr. 15.563 de 39 de volume din arhiva fostei Securităţi, a fost acela de a reprima definitiv ierarhia romano-catolică ce mai activa în România. „Cum în România nu putea fi instrumentat un proces împotriva ierarhiei catolice, deoarece nu se respecta libertatea religioasă garantată de Constituţie, autorităţile comuniste au trecut la reprimarea ierarhiei catolice prin înscenarea unui proces de spionaj, după cum ceruse Gheorghe Gheorghiu-Dej în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 16 mai 1949.
Lotul celor 10
Lotul judecat era format din zece persoane: Iosif Schubert - parohul catedralei Sf. Iosif, Gatti Clemente Pietro Ernesto - parohul bisericii italiene din Bucureşti, Boroş Adalbert - rector al seminarului teologic din Timişoara, Heber Ioan - secretarul Episcopiei de Timişoara, Waltner Iosif – directorul cancelariei parohiale din Timişoara, Pintori Eraldo – funcţionar la Legaţia italiană, Ştefănescu Lazăr, Săndulescu Gheorghe şi Topa Petre – foşti membri ai Marii Adunări Naţionale şi funcţionari în Guvernul de după 1945 şi Augustin Pacha - episcop de Timişoara. În lot erau atât laici, cât şi clerici, însă ceea ce-i lega era Legaţia italiană, care culegea informaţii şi sprijinea acţiunile împotriva regimului comunist. Spre exemplu, Eraldo Pintori avea o reţea de spionaj, la care aderaseră şi foşti deputaţi în Marea Adunare Naţională sau funcţionari diplomatici care răspândeau manifeste la legaţiile statelor apusene şi recrutau membri din fostele partide istorice.
„Deşi era ultimul anchetat, Augustin Pacha a devenit capul acestui lot. Paradoxul este că Pacha fusese arestat cu un an înainte şi trimis la închisoarea Sighet din ordinul lui Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii Poporului, după ce episcopul ţinuse o predică împotriva celor ce aderaseră la Acţiunea Catolică şi încurajase rezistenţa faţă de ingerinţele autorităţilor“, spune Adrian Nicolae Petcu.
Ultimul proces intentat ierarhiei romano-catolice din România
Propaganda comunistă ne-a pus în faţa unui lot ce a făcut spionaj în favoarea Vaticanului şi Legaţiei italiene, ilustrate drept focare de spionaj al imperialismului apusean. „Prin consultarea dosarului de anchetă, spune istoricul Adrian Nicolae Petcu, am putut constata că, de fapt, este vorba despre ultimul proces intentat ierarhiei romano-catolice din România şi sprijinului pe care îl primea aceasta de la Vatican, prin Legaţia italiană. Propaganda comunistă lăsa să se înţeleagă că activitatea de spionaj începută pe vremea lui Hitler a fost continuată de Vatican şi după 23 August 1944 în scopul răsturnării regimului comunist din România“.
Care era realitatea? Înainte de plecarea sa la Roma, la 4 iunie 1950, Guido Del Mestri, secretarul Nunţiaturii papale de la Bucureşti, l-a lăsat responsabil cu strângerea informaţiilor despre viaţa religioasă a catolicilor din România pe Iosif Schubert. Acesta trebuia să primească prin curierii-călugăriţe informaţii din zonele unde politica Guvernului împotriva catolicilor se intensifica. Ulterior, informaţiile primite erau predate prin curieri speciali preotului Clemente Gatti, care le trimitea, la rândul său, Legaţiei italiene şi ajungeau la Roma cu valiza diplomatică, explică istoricul.
Informaţiile pe care le primea episcopul Schubert proveneau, potrivit documentelor, de la clerici catolici din aparatul de conducere al fostei Episcopii de Timişoara şi se refereau la unele acţiuni ale Securităţii sau Ministerului Cultelor în legătură cu episcopul Augustin Pacha, despre desfăşurarea congreselor Acţiunii Catolice de la Târgu Mureş şi Gheorghieni Ciuc, a participanţilor şi măsurilor pe care doresc să le întreprindă, despre aderarea unor canonici la Acţiunea Catolică, o iniţiativă catolică ce dorea ruperea de papă şi declararea Bisericii Catolice autocefale. În schimb, instrucţiunile de la Vatican priveau îndrumări în activitatea religioasă din clandestinitate atât a romano-catolicilor cât şi a greco-catolicilor, poziţia pe care trebuia să o adopte faţă de măsurile luate de autorităţile comuniste.
„În starea în care se află, e neputincios“
Însă, procesul, un simulacru de la un capăt la altul, şi-a urmat cursul firesc şi pedepsele au fost exemplare: cinci dintre inculpaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar ceilalţi cinci la pedepse cuprinse între 10 şi 18 ani. Episcopul Iosif Schubert a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, însă a fost eliberat în 1964 şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Timişoara. Episcopul Augustin Pacha, care avea 81 de ani în momentul arestării, a primit 18 ani de temniţă grea. A fost însă eliberat în mai 1954, în urma unui decret de graţiere. Petre Topa nu a mai ieşit viu din închisoare şi a murit la Văcăreşti, în 1957, iar Gheorghe Săndulescu a murit la Aiud în 1954.
Conform stenogramei şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 54, în care s-a luat în discuţie eliberarea episcopului Augustin Pacha, Emil Botnăraş spunea: „Se propune, pentru a atenua situaţia, Pacha, care este foarte bolnav, aproape că nu mai vede, să fie graţiat de restul pedepsei ce o mai are de executat, altfel moare în închisoare şi facem un martir în plus, fără nici un rost“. Întrebat de Gheorghe Gheorghiu-Dej cum s-a comportat după gratii, acesta relatează: „Este disciplinat, mulţumit de tratament, are o atitudine cuviincioasă. În starea în care se află, e neputincios“.
„Prea Sfinţitul Pacha ne întreţinea cu «viţiile» sale“
Din mărturiile orale lăsate de alţi preoţi care l-au întâlnit în închisoare aflăm că episcopul avea, la acea vârstă, puterea de a-şi păstra optimismul. „După ce am făcut cunoştinţă – eram într-o societate selectă, ne-am făcut un program zilnic. Scularea era la orele 5, iar culcarea la orele 22. Timpul din zi ni l-am organizat în aşa fel, încât făceam rugăciuni, meditaţie şi Sfânta Liturghie (numai rugăciunile recitate) împreună. Din când în când, un episcop ne ţinea câte o conferinţă. Au fost foarte interesante conferinţele Prea Sfinţitului Marton Aron despre înaintaşul său, episcopul Mailat. Prea Sfinţitul Pacha ne întreţinea cu «viţiile» sale, adică povestiri glumeţe, pe care le spunea cu deosebită măiestrie şi fin simţ umoristic“, conform mărturiilor părintelui Gheorghe Pătraşcu. Augustin Pacha a murit la scurt timp după ce a fost graţiat, în toamna anului 1954.
Se încarcă comentariile...
