Povestea tristă a primei femei paraşutist de după război: pensie de 1.600 de lei şi locuinţă cu chirie
0Florica Ioniţă, acum în vârstă de 90 de ani, şi-a trăit viaţa la înălţime, făcând pionierat în aviaţia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial. A zburat cu paraşuta, a fost pilot de planoare şi de avioane, instructor de paraşutism şi prima femeie şefă de trafic aerian din România, în aviaţia sportivă.
Născută la 15 iulie 1930, la Cotmeanca, în judeţul Argeş, Florica Ioniţă şi-a petrecut copilăria în Cadrilater (Bazargic), acolo unde fusese detaşat tatăl său, fost militar. „Prima mea limbă învăţată a fost turca. Mă jucam numai cu copii de etnie turcă şi aproape că nu mai ştiam să vorbesc româneşte“, retrăieşte ea anii frumoşi ai copilăriei în vechiul pământ românesc.
Chemarea
Mutarea familiei la Bucureşti i-a schimbat destinul pentru totdeauna. Într-o dimineaţă, în autobuzul care trecea prin apropierea casei sale, a zărit o doamnă îmbrăcată în uniforma gri petrol, de Armată. „Era de la Aerodromul Romeo Popescu, aproape de locuinţa noastră, unde se retrăseseră avioanele din război. Era la uşa din mijloc şi se pregătea să coboare. Avea un chip frumos. Figura ei mi-a rămas întipărită pentru totdeauna în minte, iar sufletul mi-a rămas la dânsa. Nu am îndrăznit să-i vorbesc, eram timidă, dar atunci am ştiut că vreau să zbor. A fost o chemare. Am urmat-o“, începe să povestească femeia care şi-a trăit cei mai frumoşi ani la manşa unui avion.
„Uite-o pe Smărăndiţa noastră“
Au fost grele vremurile de început, când România era sub cizma ocupaţiei sovietice, însă fata mică de statură şi-a dus mai departe visul cel mare. Tânăra care învăţa la liceu să croiască lenjerie de damă s-a înscris în 1948 la Şcoala de Pilotaj pentru avioane cu motor. Cum a văzut-o instructor de zbor, e exclamat:
„Uite-o pe Smaranda Brăescu!“ (n.red. - prima femeie paraşutist cu brevet din România). „Aveam codiţe ca ea, ochi expresivi ca ea, doar că ea era puţin mai bruneţică“, spune bătrâna. Nu doar instructorul ei a văzut asemănarea izbitoare dintre cele două. „Cum mă vedeau piloţii spuneau «Uite-o pe Smărăndiţa noastră». De altfel, eu am fost prezentă la comemorarea a 100 de ani de la naşterea ei şi am rămas în relaţii bune cu familia ei şi ori de câte ori o comemorau pe Smaranda mă chemau şi pe mine“, spune Florica Ioniţă.
Cum ţara noastră era sub ocupaţie sovietică, toate aprobările veneau de la Răsărit. Aşa s-a întâmplat şi cu şcoala de paraşutism, tovarăşii ruşi nefiind de acord cu astfel de cursuri. „Paraşutismul l-am pornit greu, nu ne aprobau tovarăşii ruşi. «De ce vreţi o astfel de şcoală» întrebau ei, la care românii răspundeau: «Ca şi tovarăşii sovietici, dumnealor nu au paraşutism?» A durat trei ani până să ne dea voie“, îşi aminteşte ea.
În tinereţe
Zbor la 18 ani
Calea nu i-a fost uşoară, nefiind iniţial admisă la zbor întrucât avea tensiunea arterială prea mică. De fapt, a avut parte de ghinion întrucât s-a dovedit că medicul avea tensiometrul stricat, dar era prea târziu. Mica domnişoară s-a înscris apoi la Şcoala de Paraşutism Sportiv, pe care a absolvit-o în 1950 ca şefă de promoţie, fiind prima femeie care a sărit cu paraşuta după cel de-al doilea război mondial.
Nu va uita niciodată primul ei zbor, realizat chiar în ziua în care a împlinit 18 ani. „Avem 18 ani şi aşteptam să-mi dea aprobare să zbor şi eu. Şi am zburat cu un Klemm de pe Clinceni, mai performant, cu parbriz în faţă. Eram legată în centuri şi aveam cască pe cap. Deci asta se întâmpla exact acum 72 de ani“, povesteşte ea.
„Eram doar eu, cerul şi avionul“
Apoi, nu a mai oprit-o nimeni: a fost pilot de planoare, pilot de avioane, instructor de paraşutism, acrobat. Îşi aduce aminte că venea în pantă la aterizare pe deasupra locuinţei lor şi o vedea pe mama sa cum trebăluia prin curte, chiar cum scotea apă de la fântână.
După ce a reuşit să execute întreaga gamă de acrobaţie aeriană, a participat în premieră la un miting de aviaţie, la Constanţa. Tânăra s-a aflat la manşa unui ZLIN-22 într-o formaţie exclusiv feminină. „În 1956 am fost în formaţie de fete, la Constanţa, când am făcut şi viraje deasupra mării“, povesteşte ea. „Ţin minte că am dormit la Hotelul Dunărea, care era situat lângă fosta gară din Constanţa, iar băieţii erau cazaţi într-un cămin de-al Marinei Militare“.
În februarie 1957, Florica Ioniţă a mai realizat o performanţă: a zburat cu un avion la care, în locul roţilor de la trenul de aterizare, au fost montate schiuri. Acest lucru era necesar pentru ca piloţii să se poată orienta de sus şi pe timp de iarnă şi să înveţe să aterizeze pe solul cu zăpadă şi gheaţă. Tot ea a mai bifat o excelenţă: a fost prima femeie şefă de trafic aerian din România în aviaţia sportivă. „Eram doar eu, cerul şi avionul“, răspunde bătrâna dacă o întrebi cum a fost viaţa la înălţime.
Depănând amintiri
Au paraşutat medicamente
A ieşit la pensie la vârsta de 56 de ani, după 24 de ani de muncă la TAROM, încă de pe vremea în care compania aeriană se numea Transporturi Aeriene Româno-Sovietice. „Posturile de conducere erau ocupate de ruşi, însă personalul tehnic era format din români. La început, aveam avioane mici, cu 20 de pasageri, apoi am primit avioanele mari, de la ruşi şi apoi de la americani“.
În acele timpuri, spune ea, nu exista aviaţie sanitară şi nu de puţine ori cei din aviaţia sportivă au fost trimişi în zboruri umanitare. „Lucram şi pentru Crucea Roşie şi paraşutam medicamente sau zburam ca să luăm o gravidă să o transportăm la spital sau să ducem un medic la un bolnav. Era iarna anilor ’51 – ’54. Odată, ţin minte, au fost accidentaţi doi mineri într-o mină din Valea Jiului. S-a dus să-i salveze un pilot, care făcuse şi războiul, numai că, atunci când a decolat, a intrat cu aparatul de zbor într-un perete de munte şi au murit arşi cu toţii, cu pilot cu toţii. Erau riscuri mari“, rememorează ea începuturile aviaţiei sportive din ţara noastră. Nici aventura ei nu a fost lipsită de pericole şi în anii ’50 a căzut cu planorul în zona Timişoarei, dar asta nu i-a frânt aripile şi a continuat să zboare.
După ce s-a retras la sol, a devenit prima femeie din România şef de trafic aerian. „Răspundeam de plecare avioanelor, de aterizare, de documente de zbor. Eu făceam programarea pentru zbor, prin serviciul special al Armatei, altfel, avionul nu avea voie să se ridice de la sol“.
Trăieşte dintr-o pensie de 1.600 de lei
Florica Ioniţă trăieşte, la cei 90 de ani ai săi, cu chirie, într-o garsonieră din centrul Bucureştiului, după ce casa în care a locuit 58 de ani cu soţul său i-a fost furată de samsarii imobiliari. „Mi-au vândut locuinţa la licitaţie şi m-au scos din casă doar cu hainele de pe mine. Acolo mi-au rămas toate amintirile“, plânge femeia.
Casa de la Romană a fost a unor familii de seamă din Capitală în anii ‘40. Construcţia, care a rămas la etajul şapte, nu a fost terminată, întrucât a venit naţionalizarea şi statul român a transformat-o în clădire de birouri, cu grupuri sanitare la marginea culoarelor, fără bucătării. Ea a fost, pe rând, dată Consiliului Politic, apoi MAI-ului, care a transformat boxele de la subsol în carcere unde erau duşi românii arestaţi. Ulterior, a devenit Comandamentul Aviaţiei Militare, care a dat fiecărui ofiţer de aviaţie câte o cameră. Aşa a ajuns şi Florica Ioniţă să locuiască aici împreună cu soţul ei. Cu timpul, şi-au mărit apartamentul cu încă două camere,, însă bucătăria a rămas o „chichineaţă“. „Atât era de mică încât eu, care am 1,55 metri, puteam să schimb becul cu mâna“, spune femeia. Duşurile erau la subsolul clădirii şi acolo mergeau cu toţii să se îmbăieze.
Florica Ioniţă, premiată de Centrul pentru Seniori al Muncipiului Bucureşti
A reuşit să cumpere casa pe Legea 112/ 1995, dar nu a putut să o achite integral. „După ce sora mea şi mama au murit la un interval foarte scurt, eu am suferit o depresie şi nu am mai putut plăti ratele pe şase luni“, povesteşte femeia. Astfel că, deşi i s-au promis ajutoare şi de la rude şi de la prieteni, şi după mai multe înţelegeri păguboase, casa i-a fost scoasă la licitaţie. „Casa mi-a fost vândută prin licitaţie cu 30.000 de euro. Mie mi-au revenit 26.000 de lei. Apoi, m-au dat afară din casă şi au pus belciug la uşă“. Acum, locuieşte într-o garsonieră pe care a găsit-o după un anunţ la ziar. „Eu am o pensie de 1.600 de lei şi plătesc 200 de euro pe lună chirie, iar întreţinerea pe iarnă este peste 450 de lei, plus alte cheltuieli. M-au mai ajutat cei din Primărie şi mi-au achitat chiria câteva luni, iar alte câteva persoane mi-au dat sume mici. Nu am o speranţă. Azi am, mâine nu“, plânge femeia.
Primăria Capitalei, prin Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti, a fost alături de senioara aviaţiei româneşti şi, la împlinirea vârstei de 90 de ani, la 15 iulie, i-a acordat o plachetă onorifică, un tort aniversar. Surpriză, la aniversare a fost prezent şi Dumitru Prunariu.
Se încarcă comentariile...
