Pastorala la Învierea Domnului 2013
0
Arhiepiscopul Tomisului a transmis un cuvânt de învăţătură credincioşilor care sărbătoresc în aceste zile Sfintele Paşti. „Să ne temem mai mult de moartea sufletului decât de moartea trupească“, spune Înalt Prea Sfinţitul Teodosie.
Învierea Domnului – cale şi putere a învierii noastre
† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.
Hristos a înviat!
„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?
Unde îţi este, moarte, boldul tău?”
(I Corinteni 15, 55)
Iubiţi credincioşi,
Întru această binecuvântată şi sfântă zi când „toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele dedesubt” suntem chemaţi, deopotrivă ierarhi şi preoţi, monahi şi mireni la înălţarea duhovnicească a simţirilor noastre pentru a contempla şi slăvi minunea Învierii lui Hristos şi, prin ea, trecerea noastră a tuturor din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă.
Fundament al credinţei creştine şi al propovăduirii apostolice (I Corinteni 15, 14) Învierea reprezintă nu doar lucrarea tainică prin care Fiul lui Dumnezeu dăruieşte în chip desăvârşit slava dumnezeirii Sale firii omeneşti asumate din pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, ci şi trecerea noastră, a tuturor, împreună cu El, din moarte la viaţă.
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, El pentru noi S-a întrupat că să ne arate puterea smereniei celei dumnezeieşti; dacă şi-a dat sufletul prin Jertfa de pe Cruce, El pentru noi a murit spre a ne învăţa că omul cel nou nu se naşte până nu moare omul cel vechi al păcatului şi dacă a înviat, El pentru noi a ieşit din mormânt să ne arate starea pe care o vom dobândi cu toţii prin credinţa cea întru El.
Toată lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, de la Întrupare şi până la Înălţare, a fost îndreptată spre toţi oamenii din toate timpurile, iar sfinţirea firii Sale omeneşti, împlinită prin jertfă şi înviere, este o sfinţire a noastră a tuturor, la care suntem chemaţi spre a o primi, în Biserică, prin Sfintele Taine.
Ca sărbătoare a luminii şi ca praznic al vieţii, Învierea ne cheamă pe toţi „să prăznuim omorârea morţii” (Sfântul Ioan Damaschin), să slăvim atât biruinţa asupra morţii, cât şi biruinţa asupra păcatului, ca cel din care decurge moartea (Romani 5, 12) şi prin care omul se depărtează de viaţa cea adevărată. Moartea nu este pentru om, dar nici omul nu este pentru păcat.
Aducându-l la fiinţă din ţărâna pământului pe Adam, Dumnezeu nu i-a hărăzit acestuia o vieţuire spre moarte, nu l-a creat pentru a-l omorî, ci pentru a vieţui veşnic în comuniune cu întreaga creaţie şi cu Sine.
Învrednicit a purta un „suflet viu” (Facere 2, 7), omul nu a primit doar puterea vieţuirii biologice, asemenea fiinţelor necuvântătoare, ci s-a făcut sălaş al harului Duhului Sfânt, ce-l făcea plin de Viaţa cea adevărată.
Aceasta înseamnă că puterea vieţii celei fără de moarte Adam nu o avea prin sine, ci prin Dumnezeu, primind-o de la El prin ascultarea şi comuniunea cu El, ca Izvor al vieţii.
Viaţa cea adevărată vine doar de la Dumnezeu şi fără prezenţa şi lucrarea Lui totul este întuneric, nefericire şi moarte.
Fraţi creştini,
Omul este o fiinţă în care se îmbrăţişează cerul şi pământul, creatul, cu necreatul, dumnezeiescul cu omenescul. Păcatul însă l-a scos pe om din comuniunea cu Dumnezeu, care este izvorul vieţii, de aceea înţelegem de ce păcatul este aducător de moarte. Prin păcat omul îl alungă pe Dumnezeu din viaţa sa şi se aruncă singur în braţele morţii.
Moartea însă nu este numai acea despărţire a sufletului de trup, pe care o plângem şi de care ne înfricoşăm şi ne-o dorim a fi cât mai departe în viaţa noastră, ci există o moarte a sufletului, o moarte la care puţini se mai gândesc astăzi şi de care mai puţini se înfricoşează. Aceasta se întâmplă pentru că omul contemporan nu mai are nevoie de Dumnezeu, de vreme ce tehnica şi ştiinţa Îl pot înlocui cu succes.
Omul de astăzi consideră că doar vieţuirea biologică este cea adevărată şi care trebuie întreţinută cu orice preţ, iar relaţia cu Dumnezeu, dacă apare vreodată, este redusă la împlinirea unor dorinţe vremelnice. Ceea ce nu înţelege el este că însăşi vieţuirea biologică are ca suport vieţuirea duhovnicească şi că o existenţă din care prezenţa lui Dumnezeu este exclusă duce în mod inevitabil la o viaţă lipsită de sens, la o frământare care, de multe ori, sfârşeşte în deznădejde şi chin sufletesc.
De aceea, Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Dumnezeu, veşnică Iubire şi Viaţă, nu doreşte ca omul să aibă parte nici de moartea sufletească, prin despărţirea de Sine, nici de moartea trupească, consecinţa morţii sufleteşti, motiv pentru care El trimite în lume pe Fiul Său Cel Unul Născut „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).
Astfel, în Hristos şi prin El, noi primim izbăvire din moartea sufletească şi trupească, iar învierea Sa din morţi este tocmai semnul împlinirii acestei vindecări pentru întreg neamul omenesc.
Hristos este „Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25) pentru că prin moartea Lui este omorâtă moartea noastră şi prin învierea Lui suntem şi noi ridicaţi la viaţa cea nouă şi adevărată. Această viaţă adevărată pe care o primeşte omul de la Hristos este cea care îl face să fie viu şi dincolo de mormânt, după cuvântul Mântuitorului spus Martei înainte de învierea lui Lazăr: „Cine crede în Mine chiar de va muri viu va fi”. (Ioan 11, 25)
Dar, de harul Învierii lui Hristos, care aduce viaţa cea adevărată şi din care izvorăşte însăşi puterea învierii noastre, omul nu se împărtăşeşte decât în Sfânta Biserică. La rândul ei, aceasta nu este o realitate deosebită de Sine, ci Însuşi Trupul Său tainic în care fiecare dintre noi „suntem părtaşi ai trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).
Cu alte cuvinte, Hristos a înviat, dar roadele învierii Lui, ca cele ce produc învierea noastră, ridicarea la o viaţă nouă, ne sunt împărtăşite prin dumnezeieştile Taine în Biserică. În Biserică omul este chemat la Înviere, la viaţă cea nouă de după înviere, doar dacă mai întâi moare asemenea şi împreună cu Hristos, cum se cântă şi într-una din cântări: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase. Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.”
Iubiţi fii duhovniceşti,
Precum învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, tot astfel învierea noastră sufletească ce se petrece în Biserică, prin împărtăşirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, este arvuna învierii noastre trupeşti de la sfârşitul veacurilor.
După mărturisirea Mântuitorului, învierea trupurilor de la sfârşitul veacurilor este destinată tuturor oamenilor, fie drepţi, fie păcătoşi, dar acea lumină sau slavă a învierii nu va fi percepută de toţi la fel: unii o vor simţi ca lumină lină, pricinuitoare de veşnică fericire, alţii ca foc mistuitor şi chinuitor, pricinuitor de veşnică nefericire. De aceea, condiţia participării la slava învierii de la sfârşitul veacurilor spre fericire şi nu spre osândă, este de a fi mai întâi vii sufleteşte, de a fi în „lumină spre a vedea lumina” (Psalmul 35, 9).
Dacă învierea obştească se împlineşte din voinţa şi prin lucrarea lui Dumnezeu, învierea noastră sufletească proprie stă în voinţa şi în lucrarea noastră. Prin pocăinţă, credinţă şi viaţă curată, primind în Biserică dumnezeieştile Taine, noi ne pregătim pentru a percepe în chip îndumnezeitor slava învierii.
Astfel, în înviere se împlineşte nu doar lucrarea lui Hristos, ci şi lucrarea Bisericii, pentru că ea are misiunea ca în veacul acesta să-i pregătească pe oameni pentru veacul viitor, pentru ca slava dumnezeiască a împărăţiei lui Dumnezeu ce va învălui întreaga creaţie să nu fie pentru ei un foc care mistuie, ci lumină care luminează veşnic, strălucind iubirea Sfintei Treimi.
Această lumină sau slavă nu este o realitate deosebită de fiinţa dumnezeirii Celei în Treime preaslăvite şi cu atât mai puţin o lumină creată, precum lumina soarelui celui simţitor, ci este Însuşi Dumnezeu (I Ioan 1, 5). Pe aceasta au văzut-o „pe cât li se putea” (troparul praznicului Schimbării la Faţă) Sfinţii Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă şi tot ea a fost cea care i-a aruncat la pământ pe soldaţii ce păzeau mormântul în noaptea învierii.
Când Hristos a spus că este „lumina lumii” (Ioan 8, 12), nu s-a referit la o lumină metaforică, ci tocmai la puterea dumnezeirii Sale percepută de om ca lumină fără început şi fără sfârşit, acea lumină necreată şi veşnică ce a transfigurat prin înviere şi trupul Său făcându-l lumină, adică îndumnezeindu-l.
De aceea, prin înviere Hristos nu doar îşi ridică trupul din mormânt, nu doar îl readuce la viaţă, aşa cum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cu fiul văduvei sau cu Lazăr, ci îl umple de puterea harului dumnezeiesc şi îl transfigurează dăruindu-i calităţile nestricăciunii, fără însă a înceta să fie şi trup. Omenescul din Hristos primeşte cele ale dumnezeirii şi îşi asumă modul de viaţă dumnezeiesc, fără a fi topit în nesfârşitul dumnezeiesc şi fără a înceta să fie omenesc.
Ba mai mult, în trupul omenesc al lui Hristos înviat şi îndumnezeit vedem împlinirea raţiunii pentru care omul a fost adus la fiinţă. Însuşi Adam, dacă nu ar fi căzut în păcat, ar fi trebuit, prin păzirea poruncilor şi comuniunea cu Dumnezeu, să se ridice şi pe sine şi întreaga creaţie la starea trupului lui Hristos de după Înviere. Scopul a fost mereu acelaşi, sfinţirea omului şi a creaţiei, dar păcatul şi moartea au făcut însă ca modul dobândirii acestei slave îndumnezeitoare să fie diferit.
Astfel, adevărul mântuitor al Învierii ne învaţă că trupul omului şi materia, în general, nu sunt destinate distrugerii, întoarcerii în nefiinţă, aşa cum socotesc unii, ci transfigurării prin lumina învierii lui Hristos, lucru pe care Biserica îl mărturiseşte prin grija pe care o poartă trupului omenesc şi după despărţirea acestuia de suflet prin moarte. Trupul chiar despărţit de suflet rămâne o realitate creată de Dumnezeu şi destinată unui scop ce nu se epuizează în moarte.
Aşa se explică de ce în Biserica Ortodoxă trupul celui adormit nu este lepădat, imediat după moarte, ca un obiect neînsufleţit şi netrebuincios sau dat incinerării, ci este spălat de rudenii, este tămâiat de preot şi introdus în biserică ca pridvor al împărăţiei lui Dumnezeu, iar slujba înmormântării nu este decât o celebrare a trecerii la viaţa cea veşnică, adusă de Hristos prin învierea Sa din morţi.
Mai mult, viaţa cea nouă întru Hristos nu înseamnă o revărsare a luminii dumnezeieşti doar asupra sufletului, ci şi asupra trupului, aşa încât sfinţenia să umple întreaga fiinţă a omului precum se poate vedea în moaştele sfinţilor, mărturii vii atât ale puterii lui Dumnezeu, cât mai ales ale Învierii şi ale vieţii veşnice.
Sfântul Apostol Pavel spune că trupul omului este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 16, 9), iar în moaştele sfinţilor noştri avem mărturia vie a lui Dumnezeu, că suntem chemaţi la nestricăciune şi viaţă veşnică, o stare de care omul se poate împărtăşi în parte în această viaţă şi în chip desăvârşit în împărăţia cerurilor.
Dreptmăritori creştini,
Învierea lui Hristos este „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor” pentru că cinstirea ei nu ne leagă doar de momentul istoric petrecut acum două mii de ani, ci actualizându-l pe acesta suntem proiectaţi în veacul viitor al învierii şi transfigurării întregii creaţii.
După cum Adam cel vechi, căzând în păcat, a atras blestemul asupra firii sale şi asupra întregii creaţii, tot astfel Adam cel Nou, Hristos, atrage la viaţă prin firea Sa omenească îndumnezeită nu doar întreaga omenitate, ci şi întreaga creaţie neînsufleţită aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel când spune că: „făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii” (Romani 8, 21) şi cum cântăm cu toţii în perioada praznicului: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”
În acest sens se explică şi actul liturgic al săvârşirii slujbei Învierii în afara bisericii, act care manifestă simbolic şi în acelaşi timp real tocmai slava care se răspândeşte din Trupul lui Hristos, Biserica, spre întreaga creaţie, în întunericul lumii: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5)
Numai în această perspectivă, care pune în centrul istoriei actul Învierii ca arvună nu doar a învierii noastre, ci şi ca sămânţă a creaţiei celei noi şi a împărăţiei celei veşnice, înţelegem şi afirmaţia Sfântului Maxim potrivit căreia „cel ce a învăţat înţelesul ascuns al Învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ce există”.
De aceea, apropierea noastră de acest praznic al praznicelor trebuie să fie pe măsura importanţei lui. Cu toţii vorbim întru aceste zile de lumina Învierii, de bucuria adusă de Hristos prin biruinţa asupra morţii, dar la această lumină aducătoare de bucurie nu se poate ajunge decât trecând mai întâi prin întunericul morţii.
Dacă pentru Hristos acest întuneric a însemnat coborârea cu sufletul la iad şi sfărâmarea puterii lui, pentru noi, moartea înseamnă lucrarea duhovnicească de a omorî pe omul cel vechi din noi, omul păcatului.
Hristos a omorât prin moartea Lui moartea ca şi noi să putem, prin El şi cu El, să omorâm păcatul în noi ca izvorâtor al morţii. Acesta este şi motivul pentru care Învierea este precedată de Postul Mare, o perioadă în care creştinul trebuie ca prin post, rugăciune şi milostenie să simtă puterea Jertfei aducătoare de viaţă a lui Hristos. Căci ce sunt oare aceste lucrări dacă nu jertfa noastră înaintea Lui, aşa cum cântăm în Săptămâna patimilor: „Pregăteşte-te suflete înainte de ieşire, … şi nevoieşte-te a pătimi, a muri şi a te răstigni împreună cu Hristos”?
Ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Hristos S-a răstignit pe sfânta şi de viaţă dătătoare Cruce şi trecând prin Jertfă a ajuns la Înviere; noi însă trebuie să ne răstignim patimile şi poftele cele păcătoase care dau putere morţii să lucreze în noi şi numai printr-o astfel de jertfă putem să ne ridicăm la simţirea luminii şi bucuria Învierii lui şi să devenim noi înşine „jertfe vii” (Romani 12, 1) cum învaţă şi dumnezeiescul Apostol Pavel: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Galateni 5, 24)
Omul lumii de astăzi, din păcate, fuge de această răstignire aducătoare de înviere duhovnicească, fuge de jertfa aducătoare de viaţă şi, cu atât mai mult, fuge de suferinţa atotmântuitoare, căutând în schimb confortul şi bunăstarea materială.
Dată fiind această comoditate introdusă de tehnologie şi ştiinţă, precum şi mentalitatea care rezumă totul la biologic, la cele ale trupului nostru, creştinul din societatea contemporană doreşte o viaţă veşnică, doreşte învierea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, fără jertfă şi fără nevoinţa răstignirii patimilor, lucru care exprimă o dorinţă de a ajunge la înviere, dar fără Hristos. Aceasta însă este cu neputinţă de împlinit de vreme ce El este „Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25).
Să căutam, astfel, ca în rugăciunile noastre să cerem de la Dumnezeu putere spre a dobândi slujire jertfitoare ca, întru această slujire, să putem să ne ridicăm la sfinţirea simţirilor noastre spre a ne bucura de bucuria duhovnicească a Învierii. Învierea este prăznuirea bucuriei, sărbătoarea luminii, dar simţirea acestei bucurii şi a acestei lumini dumnezeieşti vine doar din inima curată dobândită prin slujirea jertfitoare.
Să nu uităm noi, cei din Dobrogea, că vestitorul învierii lui Hristos pe acest ţinut a fost Sf. Apostol Andrei, care ne-a rămas părinte şi propovăduitor.
Ca urmaş al celui întâi chemat la apostolie, eu simt totdeauna legătura cu marele propovăduitor al învierii. Să fim cu toţii încredinţaţi că şi în această noapte, apostolul şi părintele nostru duhovnicesc Andrei ne îmbrăţişează pe toţi.
Să ne bucurăm, aşadar, cu inimă curată, plină de iubire şi de iertare, Învierea lui Hristos să fie şi învierea noastră, iar biruinţa Lui să fie şi biruinţa noastră, atunci când vom cânta: „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.”
Hristos a înviat!
Al vostru Arhipăstor,
de tot binele doritor
şi către Hristos Cel înviat rugător,
† TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
Se încarcă comentariile...
