Marele chirurg Alexandru Pesamosca, în ipostaza rară de bunic. Amintiri despre Nonu, povestite de urmaşii doctorului supranumit „Îngerului copiilor“

Atunci când se îndura să se desprindă de viaţa din spital, profesorul doctor Alexandru Pesamosca, titanul chirurgiei infantile româneşti, îşi vizita familia - soţia, fiii, nepoţii, dar numai în zilele de sărbătoare.

Pentru toată lumea era Profesorul, titanul chirurgiei infantile româneşti. Pentru micuţii lui pacienţi şi pentru medicii tineri era Tata Pesi, dar pentru câţiva oameni, medicul Alexandru Pesamosca era, simplu, Nonu.

Alintul venea de la „Nonno“, care în italiană înseamnă  „bunicul“, pentru că în afara spitalului, dr. Pesamosca era capul unei familii pe care o vizita rar. O sacrificase pentru uriaşa lui pasiune: medicina.

Nonu, doctorul

„Într-o vacanţă de vară, când aveam vreo 10 ani, m-am ars la picior. Tata m-a luat şi m-a dus într-un suflet la Nonu, la spital. Nu mi-a fost frică deloc, deşi ştiam că o să doară. Nonu avea o voce caldă şi mâini uriaşe, aşa mi s-a părut. Şi l-a mai tratat pe un nepot de-al meu, David, care avea probleme cu gâtul din cauza unei căzături. L-a «reparat» şi pe el“, povesteşte Renatto Pesamosca (40 de ani), unul dintre urmaşii marelui chirurg.

Tragedia din familia Pesamosca

Născut la Constanţa, la 14 martie 1930, prof. dr. Alexandru Pesamosca a fost căsătorit cu Ana Stela, o femeie rafinată provenită dintr-o familie de boieri din zona Aradului, cu şase ani mai în vârstă decât el, care i-a dăruit doi fii: Gino şi Sany (Alexandru). Ambii aveau alura de „bărbat bine“ a tatălui lor şi au murit de cancer. Sany s-a prăpădit la 38 de ani, după o suferinţă cumplită, din cauza unei tumori la cap. Gino a avut o tumoră la plămâni şi a murit la 51 de ani. Mama lor s-a stins la câteva luni după Sany, tot de cancer.

Gino, Ana Stela şi Sany Pesamosca - mama între băieţii săi Sursa foto Arhiva familiei Pesamosca

Renatto, fiul lui Gino, îşi aminteşte: „La înmormântarea tatălui meu l-am văzut pe Nonu plângând pentru prima oară, acolo, la groapă. Nu a plâns înainte, nu a plâns acasă. Acolo, pe marginea gropii, l-a jelit amarnic. M-a marcat imaginea. Era doborât, el, omul foarte dur cu noi şi cu cei din jur. L-am mai văzut o dată apoi, la spital. Încă mai avea puterea să zâmbească“.

Profesorul a trăit 81 de ani, încetând din viaţă la 1 septembrie 2011. Este înmormântat în biserica pe care a ctitorit-o în curtea Spitalului pentru Copii „Marie Curie“ (fost Budimex). Toţi ceilalţi răposaţi din familia Pesamosca sunt îngropaţi în locul de veci din cimitirul bucureştean Bellu.

Arborele familiei

Tatăl lui Renatto, Gino Pesamosca, a fost băiatul cel mare şi rebelul familiei. A încercat nenumărate meserii şi a avut copii din două căsnicii şi o a treia relaţie. În ultimii săi ani de viaţă  îl vizita la spital pe doctor, îi făcea de mâncare, îl îngrijea. Din prima căsătorie a lui Gino au venit pe lume Giovanna şi gemenii Mario şi Renatto. La rândul său, Sany, mezinul doctorului Pesamosca, a avut doi copii: Andreea şi Alexandru. Niciunul nu a călcat pe urmele renumitului lor bunic, preferând alte profesii. „Doar Sany a fost medic generalist la Policlinica Titan. Iar Nonu avea o soră, Nicoleta, al cărei fiu, Emil, este tot medic generalist, a profesat în Braşov şi acum se află în Austria“, enumeră Renatto.

Renatto este pasionat de fotografie, ca tatăl său, şi activează  într-un ONG care face proiecte pentru copii. Mărturiseşte că tânjeşte după vremurile în care se adunau toţi la masă, duminică, la bunica Ana Stela. „Ne strângeam câte 20 de persoane în fiecare duminică. Pe Nonu îl vedeam doar în zilele de sărbătoare şi cel mult o dată la două luni, când mai trecea inopinat pe acasă. De aici şi prea puţinele amintiri alături de el“, recunoaşte el. 

O legătură strânsă a familiei nu există nici cu fetele Ana şi Alexandra născute din relaţia profesorului Alexandru Pesamosca cu dr. Mona Trancioveanu. „Cu ele am înţeles că s-a purtat altfel decât cu noi. A fost mai apropiat“, spune Renatto.

Cicăleală de bunic

Deşi rar, când apărea Nonu acasă era literalmente sărbătoare. Copiii erau timoraţi că bunicul cel impozant îi bătea la cap să  înveţe, îi punea să cânte ceva, să recite o poezioară sau să se uite cu el la emisiuni sportive. Îi plăcea patinajul artistic, în special. 

„Mereu ne spunea la întrevederile de familie: «Fără şcoală nu veţi ajunge nicăieri. Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi!». Ne dădea exemplu cum în facultate îşi vindea cartelele de masă pentru a avea bani să-şi cumpere cărţi. Nu era îngrijorat că noi, copiii, eram cam slăbănogi. «Lasă, că în tinereţe şi eu eram la fel», zicea Nonu. El era un tip gurmand, înalt la 1,90 metri, foarte corpolent, iar spre sfârşit, bătrâneţea şi boala îl transformaseră într-un om neputincios. A suferit mult, culmea, el care vindeca… “, afirmă Renatto.

Cum refuza Profesorul şpaga

„Îngerul copiilor“ se înfuria teribil când cineva încerca să-i ofere ceva, fie că erau cadouri consistente în bani, fie că erau simple plocoane aduse de la ţară. La o astfel de scenă a asistat Renatto. 

„Am trecut odată pe la cabinetul lui de consultaţii şi m-am aşezat la o coadă de 10-15 persoane. Printre momentele lungi de aşteptare, parcă aveam impresia că în cabinet cineva ţipă, urlă, înjură. Pe măsură ce coada înainta, am văzut exact cine şi de ce se ceartă. Nonu al meu tocmai ce terminase de consultat un copilaş şi, într-un acces de furie, a ieşit din cabinet ţinând în mână o plasă de rafie burduşită cu te miri ce. Pe un ton răspicat i-a zis acelui părinte să-şi ia naibii plasa înapoi şi să o împartă celor de acasă. «Eu am ce mânca, nu mai veniţi cu porcăriile astea la mine! Hrăneşte-ţi copilul!», a zbierat Nonu. În câteva secunde, toate plasele şi pungile care se sprijineau de pereţi dispăruseră“, râde nepotul doctorului.

Cadoul de 14 martie

De ziua de naştere a doctorului, pe 14 martie, familia pregătea întotdeauna ceva special. Cadoul cel mai preţios îl făcea chiar el: prezenţa lui acasă. Nepotul vorbeşte despre „emoţiile revederii“ cu un bunic pe care-l vedea atât de rar şi pe care-l împărţea cu toată lumea. „Din câte îmi amintesc, prima parte a zilei se consuma alături de colegii de la spital, a doua parte se derula acasă la ei. Tata şi bunica meştereau la meniuri, era agitaţie, aveam emoţiile revederii. Pe la ora 13.00, ne strângeam la masă, dar calmul dispărea exact când intra Nonu pe uşă. Noi, copiii, aveam emoţii. Nonu ne lua mereu la întrebări, iar noi preferam să dispărem în camera bunicii, în universul nostru lipsit de griji, în care ne jucam şi atât“, îşi aminteşte nostalgic Renatto. 

Ce a rămas în urma unui titan

Doctorul fără de arginţi a murit fără avere. Casa părintească de la Constanţa este acum locuită de Maria Cursaru, o femeie care a îngrijit-o pe sora doctorului până a murit. La un moment dat, ea i-a îngrijit pe amândoi fraţii Nicoleta şi Alexandru Pesamosca, pentru că doctorul a dorit să vină pentru o perioadă acasă, apoi a fost luat la Slobozia de dr. Vasile Olaru, un învăţăcel de-al său. 

În afară de acea căsuţă bătrânească veche de 100 ani – care are două camere, un antreu, o bucătărie de vară şi vreo 100 metri pătraţi de curte –, mai există o singură proprietate, cea a soţiei doctorului: un apartament cu trei camere cu mobilă de epocă de pe Şoseaua Iancului din Bucureşti, unde a rămas o noră de-a soţilor Pesamosca.

„Două lucruri ne-au durut: că s-a spus că noi l-am abandonat în spital şi că avem de pe urma lui averi şi moşteniri. A fost alegerea lui să rămână în spital, unde avea o mică rezervă cu două încăperi pline de cărţi, tablouri şi alte lucruri personale. Nu a avut nimic, nu a strâns nimic, nu ne-a lăsat decât numele lui cu care ne mândrim“, spune Renatto Pesamosca. 

Renatto Pesamosca, nepotul marelui chirurg Alexandru Pesamosca Sursa arhiva personală

Pe aceeaşi temă: 

Alexandru Pesamosca, titanul chirurgiei pediatrice din România: „Pentru Tata Pesi, copilul era în centrul atenţiei. Restul nu exista“

„Îngerul copiilor”, doctorul Alexandru Pesamosca, a devenit statuie