INTERVIU Andrei Ursu, fiul disidentului ucis de Securitatea comunistă: „Ne-au dat hainele tatălui meu pătate cu sânge. Cămaşa era sfâşiată la spate“
0
Fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei Ursu, vorbeşte despre poveştile de familie, despre arestarea abuzivă a tatălui şi despre greutăţile care au urmat după moartea lui.
Cazul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în închisoare de oamenii regimului comunist, este dovada viciilor statului român postdecembrist. Memoria sa nu este onorată nici la trei decenii de la căderea comunismului: justiţia română a decis că Gheorghe Ursu n-a fost, de fapt, disident şi îi lasă nepedepsiţi pe ucigaşii lui. Andrei Ursu (61 de ani), fiul disidentului Gheorghe Ursu, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ drama pe care familia sa a trăit-o în România comunistă, dar vorbeşte şi despre lungul drum către dreptate şi aflarea adevărului, în care s-a confruntat brutal cu birocraţia, cu neocomuniştii, cu statul român.
Domnule Ursu, care au fost primele manifestări împotriva regimului comunist ale tatălui dumneavoastră?
Andrei Ursu:
Tatăl meu era inginer constructor, a lucrat 35 de ani la Institutul de Cercetări şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală Bucureşti. În paralel, a avut şi preocupări literare şi artistice. El a ţinut un jurnal intim în care, timp de 40 de ani, a descris ce înseamnă un regim comunist, dar care cuprindea şi poezii şi proză politică-satirică împotriva cuplului dictatorial.
Când şi de ce a intrat în atenţia Securităţii?
După cutremurul devastator din 1977, când a trimis o scrisoare la Europa Liberă în care dezvăluia că Nicolae Ceauşescu sistase lucrările de consolidare la blocurile afectate de seism, dând ordinul să se ascundă doar crăpăturile, fără să se consolideze structura de rezistenţă.
Cum s-a ajuns aici?
La 4 iulie 1977, Ceauşescu a făcut o şedinţă cu toţi factorii de răspundere din construcţii, de la miniştri până la şefi de proiect, şi i-a obligat să sisteze orice lucrare de consolidare la blocurile afectate de seism. Tatăl meu era şef de proiect la „Patria“, era un bun inginer, specialist în asigurări antiseismice şi şi-a dat seama că această hotărâre este criminală, întrucât aceste blocuri urmau să se dărâme la un nou cutremur mare.
Ceauşescu de ce se opunea?
Nu mai voia să vadă şantierele de pe traseu, de pe Magheru. Se ştie că era paranoic: s-a presupus ca îi era frică să nu se ascundă cineva cu o puşcă cu lunetă în spatele panourilor de pe şantier, care erau pe traseul lui. De aia a şi dat ordin să se elimine perdelele de la restaurantele de pe Magheru. Tot Ceauşescu spunea: „Nu facem noi acum ce nu au fost în stare burghezo-moşierii între cele două războaie“. Este drept, cele mai multe blocuri afectate de cutremur erau ridicate înainte de ’45. Poate a fost aici şi o răzbunare împotriva „burghezo-moşierimii“. Însă, ce ştim sigur, şi o dovedesc documentele de la CNSAS, e că Nicolae Ceauşescu a vrut să folosească utilajele donate şi cea mai mare parte din ajutoarele pe care Romania le-a primit din străinătate în urma cutremurului pentru Casa Poporului, visul dictatorului. Lucru care s-a înfăptuit.
Cum a reacţionat atunci Gheorghe Ursu?
Tata a fost printre inginerii care s-au opus sistării consolidărilor. Ştia că este o decizie criminală. Mai mulţi oameni oneşti din breasla sa şi-au manifestat îngrijorarea pentru starea precară în care erau lăsate blocurile. Securitatea ştia acest lucru, prin informatori. Gheorghe Ursu a mai spus, şi asta am aflat-o din dosarele de la CNSAS, că el nu încheie lucrările la blocul „Patria“ dacă nu se consolidează măcar încă doi stâlpi, chiar dacă ar fi să-i plătească din salariul lui. De a-ltfel, numele Gheorghe Ursu apare chiar în dosarul despre cutremur de la -CNSAS, fiind unul dintre cei care s-au opus consolidării de mântuială.
INFORMATOAREA PÂRGUŢA CROITORU TRĂIEŞTE ÎN ITALIA
Cum şi-a dat seama Securitatea că Gheorghe Ursu era autorul scrisorii de la Europa Liberă?
Prin sursele infiltrate în institutele de proiectări şi construcţii – inginerii rezidenţi, adică plătiţi atât de instituţia unde lucrau, cât şi de Securitate care ştiau cine sunt cei care se opuneau consolidării de faţadă ordonată de Nicolae Ceauşescu. Securiştii ştiau cine a fost în acea şedinţă şi nu erau mulţi care puteau să facă public lucrul ăsta. Toţi ceilalţi erau membri de partid. Apoi, când s-a citit scrisoarea în martie ’79, au făcut, probabil, legătura cu atitudinea lui din ’77.
Ce dovezi aţi găsit în dosarul întocmit de Securitate?
În dosarul lui penal de la -CNSAS, văzut abia după 2014, era o sursă, Pârguţa Croitoru, care se pare că trăieşte acum în Italia. Ea a fost cea care a dat jurnalul tatălui meu securiştilor, jurnal în care s-a spus că sunt exprimări „profund ostile“, „duşmănoase“, „împotriva conducerii de partid şi de stat“. Ea a dat note informative şi despre ce vorbea tatăl meu la birou. Scria că -„Ursu Gheorghe a afirmat văzând în presă fotografia preşedintelui ţării noastre că nu se găseşte nimeni să-i dea cu o piatră în cap, că şeful statului ar fi paranoic şi alte adjective jignitoare la adresa sa... că la noi în ţară nu ar exista dreptate şi libertăţi şi oamenii nu ar putea să-şi exprime cuvintele lor... În registru erau prezentate în mod calomniator lucrările Congresului al XIII-lea al PCR“. Dar securiştii nu mai foloseau numele Ceauşescu şi „preşedintele ţării“ în raportul trimis mai departe.
Exista un fel de tabu. Ceauşescu trebuia să fie cel mai iubit fiu al poporului, care nu avea -niciun fel de opoziţie. Securiştii nu puteau să reproducă acuzaţii împotriva celui mai iubit fiu al poporului şi astfel foloseau sintagma „conducerea de partid şi de stat“. Din acelaşi motiv au deghizat ulterior cazul, aşa cum au făcut-o cu alţi mii de opozanţi, -într-unul de drept comun, lucrând „sub acoperirea miliţiei“. Informatoarea mai scria despre afişele antitotalitare pe care tatăl meu le-a ţinut ani de zile pe perete la serviciu. I se cerea de către şefi să le dea jos, însă după un timp el le punea la loc. Securiştii i le-au luat până la urmă. Într-unul scrisese un citat din Simon Bolivar: „Nimic nu e mai periculos ca unui cetăţean să i se permită să rămână la putere pe o perioadă prea lungă de timp. Poporul se învaţă să i se supună şi el să dea ordine; aici se află originea tiraniei“. Or, Ceauşescu era la putere de 20 de ani în acel moment; afişul avea o adresa clară la el. Însă, securiştii nu au consemnat decât că Gheorghe Ursu avea „un afiş în care era vorba despre stat, putere şi conducători“.
„TOATE DOSARELE DE TEHNICĂ OPERATIVĂ AU DISPĂRUT“
Era o perioadă în care nu mai erau urmăriţi toţi cei care ascultau postul de radio, ci doar cei care trimiteau scrisori, cum a fost cazul tatălui sau al elevilor care îi scriau lui Cornel Chiriac, care realiza emisiunea „Metronom“.
Da, aşa a început ancheta, el fiind în stare de semi-arest: după ce i-au luat jurnalul, au făcut percheziţii la noi acasă. Cel mai mult îi interesau legăturile lui cu Europa Liberă. A urmat o perioadă îngrozitoare. Îmi vine greu să spun ce-am trăit, din decenţă faţă de soarta tatălui meu. Prin -ce-am trecut noi nu înseamnă nimic faţă de ce i s-a întâmplat lui. Locuiam în Drumul Taberei, pe strada Ho Şi Min, actualul Bulevard Vasile Milea. Îl chemau cam de două-trei ori pe săptămână la Securitate, pe strada Rahovei, să dea declaraţii, şi ne-au urmărit şi convorbirile telefonice. Dar toate dosarele de tehnică operativă au dispărut. Am făcut plângeri la SRI pentru a vedea ce s-a întâmplat cu toate aceste dosare şi până acum, din păcate, nu mi s-a dat un răspuns şi nici nu am aflat că s-a făcut o anchetă internă la SRI.
Era şi restul familiei urmărită de Securitate?
Eram foarte conştient că eram urmărit. Lucram ca inginer de soft pe Platforma Pipera, era o centrală de automatizări şi calculatoare. După Revoluţie, am aflat că eram şi eu în dosarele Securităţii. Torţio-narul tatălui meu, Marian Pîrvulescu, a trimis mai multe note către Securitatea Municipiului Bucureşti ca să mă urmărească şi pe mine, pentru că aş fi avut şi eu „manifestări antisociale“. Una dintre aceste note le-a trimis chiar în timpul detenţiei tatălui meu, când era torturat sistematic. Nota se referă la datele preluate de la un informator, care nu putea fi decât în celulă cu tatăl meu. O dovadă că Pîrvulescu s-a ocupat de caz nu numai direct, prin ancheta bestială, dar şi prin informatorii torţionari din celula de detenţie. De altfel, chiar judecătoarea a recunoscut că a existat „o conventă infracţională“ între securişti şi miliţieni şi informatorii de cameră. Este cu atât mai şocantă achitarea.
„DACĂ AVEA PUŞCA, ÎL OMORA“
De ce vă suspectau de „manifestări antisociale“?
Împreună cu tatăl meu avusesem mai multe planuri nebuneşti de-a lungul vremii. Pe de o parte, ne gândeam cum putem să multiplicăm afişe şi manifeste antitotalitare, poezii-pamflet la adresa regimului sau scrisorile trimise la Europa Liberă. Eu mergeam la cenaclul literar al revistei „ING“ de la Politehnică şi eram prieten cu Ştefan Niculescu Maier, cel care a făcut parte din grupul lui Petre Mihai Băcanu, care a scos un ziar clandestin, în 1989. M-am gândit, iniţial, să multiplic scrierile tatălui meu cu ajutorul maşinilor de scris de la Politehnică, dar mi-am dat seama că voi fi repede găsit, pentru că toate maşinile de scris erau înregistrate. Cum tatăl meu scrisese despre toate acestea în jurnal, a ajuns Securitatea şi la mine.
Alte planuri?
La un moment dat, tata s-a gândit, în mod abstract, dacă putem să aducem în ţară piesă cu piesă o puşcă cu lunetă. Eu făcusem înot de performanţă şi aşa am călătorit cu lotul naţional în Turcia, la Balcaniadă. Evident că n-am adus nimic, era o chestie iluzorie, mai ales că prietenii ne-au zis că orice piesă am fi adus, cei de la Vamă s-ar fi prins din ce face parte.
Chiar era dispus Gheorghe Ursu să se sacrifice şi să-l împuşte pe Ceauşescu?
Da, dacă avea puşca, îl omora. Chiar spunea asta: „Mor eu, dar scapă 20 de milioane de oameni de pacostea asta“. Ulterior, când l-am cunoscut pe Radu Filipescu, care a răspândit manifeste contra regimului lui Nicolae Ceauşescu în Bucureşti, şi pe mulţi alţii, am descoperit că şi ei se gândeau la ideea sacrificiului. Or fi crezut securiştii că suntem în stare să aducem o armă piesă cu piesă? Nu ştiu, dar ideea i-a întărâtat.
Poză făcută de Securitate
„Bă, scrie ce-ţi spun, că te arunc pe fereastră!“
Cum a decurs ancheta lui Gheorghe Ursu?
Tatăl meu a fost anchetat din ianuarie până în mai-iunie 1985. În această perioadă, au vrut să-l convingă să renunţe la ideile lui din scrisoarea către Europa Liberă, încercând să-l facă să declare că ar fi primit bani pentru ea, adică n-ar fi făcut acest gest din credinţa lui, ci pentru a obţine un avantaj material. Se dorea să se inducă ideea că nu exista o opoziţie reală în România, ci era vina agenturilor străine. În acest caz, lucrurile erau cu atât mai grave cu cât lumea aflase că blocurile afectate de cutremur stau să se dărâme. Lui Ceauşescu îi era teamă să nu se coalizeze împotriva lui o opoziţie de masă, pentru că în această situaţie erau sute de blocuri, nu numai „Patria“. Cu toate acestea, tata a spus că nu renunţă la ideile lui. Am văzut în dosarul penal o declaraţie în care spune că a trimis scrisorile îndemnat de propria conştiinţă, că sunt în pericol mii de vieţi la un alt cutremur. Practic, el încerca să-i convingă chiar şi pe securişti că este o treabă serioasă şi că nu ne putem juca cu astfel de lucruri.
Dar a fost arestat sub un pretext de drept comun, sub acuzaţia că deţine valută, fiind vorba de câţiva dolari...
Da, era metoda lor de a schimba acuzaţiile politice în acuzaţii de drept comun. După ce a refuzat să dea declaraţii despre prieteni, în martie 1985, tatăl meu ne-a povestit că a fost ameninţat de Pîrvulescu de mai multe ori. L-a luat odată de umeri şi l-a zguduit, spunându-i: „Bă, scrie ce-ţi spun, că te arunc pe fereastră!“. Pentru că tot refuza, i-au zis: „Vezi că ai familie, vrei să aibă necazuri din cauza ta?“. În seara respectivă, a venit acasă mai abătut ca oricând. Ne-a întrebat pe mine şi pe mama ce să facă. Era o întrebare mai mult retorică. Se simţea profund răspunzător pentru noi, dar era clar că nu putea să cedeze. -I-am spus amândoi că suntem alături de el, evident. În chinul în care trăia, a fost cumva o uşurare. Ne-a spus: „Ce-or -să-mi facă? Să mă omoare… Eu aşa ceva nu pot să fac. N-aş mai fi eu însumi“. A fost un moment îngrozitor, care m-a marcat: îl retrăiesc, îl visez, în diverse forme, deseori.
Aţi fost şi dumneavoastră anchetat?
Da, chiar de Pîrvulescu şi Hodiş, în mai 1985. M-au întrebat, printre altele, despre încercarea de multiplicare a afişelor şi a unei poezii anticeauşiste de-ale tatei, despre puşca cu lunetă, despre care am spus că a fost o glumă, dar şi despre încercarea pe care am făcut-o de a convinge o tânără reprezentantă a unei firme de la un stand belgian de la târgul TIBCO, despre care tatăl meu ştia de la un amic din Franţa, în toamna lui 1980, să preia o scrisoare a tatei pentru Europa Liberă. Tatăl meu mă rugase să încerc eu, gândindu-se că el, fiind mai în vârstă, ar bate mai mult la ochi. Tânăra, care nu ştia româneşte, a refuzat textul, văzând probabil numele lui Ceauşescu.
Cu sora din SUA mai puteaţi vorbi?
Nu de acasă, ne tăiaseră telefonul. Mergeam la Palatul Telefoanelor. Odată, acolo, mă aştepta Vasile Hodiş. Mi-a zis: „Ce faci, mă? Ai venit să dai raportul? Ai grijă ce spui!“. Când a fost întrebat la proces despre această ameninţare, a declarat că ne-am fi întâlnit întâmplător şi -ne-am fi salutat „ca doi tineri care au venit să dea telefon“.
AVOCAT, DEGEABA
Povestiţi-mi momentul arestării tatălui.
La 21 septembrie 1985, a fost arestat de securişti. L-au ridicat de la serviciu şi l-au dus la Securitate şi, de acolo, în arestul Miliţiei. Pe noi ne-a anunţat Miliţia de sector să venim să ridicăm nişte efecte, lucruri de-ale tatălui meu. M-am dus cu mama şi am încercat să aflăm ce s-a întâmplat. Am stat acolo o zi întreagă şi nu plecam sperând că vom primi vreun răspuns. Într-un final, ne-a strigat un miliţian: „Ce vrei, mă? Parcă nu ştii cine suntem noi şi noi nu ştim cine sunteţi voi?!“. Ni s-au dat geanta lui veche, cu care umbla de ani, şi câteva obiecte, printre care şireturile. Pe toată perioada cât a fost în arest, nu ne-au acceptat niciun vorbitor. Am înţeles că pachetele pe care le trimiteam le-au dat altora. Prin noiembrie am mers să-i ducem un palton, dar ne-au zis: „Lasă, că se încălzeşte muncind!“. I-am dus şi câteva cărţi, pe care ni le-au aruncat dispreţuitor şi au zis: „Lasă, că citeşte «Scânteia»“.
Europa Liberă, intelectualitatea din Exil nu v-au ajutat?
Olga, sora mea din SUA, a apelat la congresmeni americani, s-a implicat şi Departamentul de Stat, s-au trimis scrisori şi ambasadorului român din SUA, iar ambasadorul american a venit la noi acasă şi a încercat să vorbească cu avocaţii pe care i-am avut. Dar Securitatea, prin miniştrii de Externe şi de Interne români, au răspuns că arestarea lui Gheorghe Ursu nu are substrat politic.
A avut vreun avocat?
Am angajat un avocat, Ion Pora, care, practic, n-a făcut nimic. Noi am avut ceva încredere în el pentru că aflasem că fusese şi avocatul lui Radu Filipescu, dar după Revoluţie, când ne-am împrietenit, Radu ne-a zis că nici pentru el n-a făcut mare lucru. În sistemul de atunci nu ştiu ce avocat ar fi putut să facă ceva, dar ar fi putut măcar să fie onest şi să ne spună că nu poate să facă nimic. Ne spunea că l-a văzut pe tatăl meu, că este bine... Aiurea... Ulterior, Doina Ulmeanu, asistenta avocatului, a declarat la proces că l-a văzut pe Gheorghe Ursu cu urme de cătuşe până la os.
Cum s-a repercutat asupra familiei tortura la care a fost supus?
Atunci nu ştiam exact ce i s-a întâmplat tatei în timpul detenţiei, dar intuiam. Anchetatorii m-au chemat la sediul Securităţii în acea perioadă. Mi-au dat nişte manuscrise ale tatei care nu erau importante pentru ei, dar de fapt au vrut să mă chestioneze dacă mai ştiu de alte manuscrise „ostile“. Până şi de aici rezulta că-l anchetau încă. I-am rugat cu lacrimi în ochi să-l lase în pace. Am simţit din modul cum se uitau la mine cât sunt de înrăiţi, ce ordine li s-au dat. Şi eu, şi mama eram îngroziţi de ce i se va întâmpla.
„Gheorghe Ursu tocmai pentru asta a murit, pentru libertate“
Cum aţi aflat despre moartea tatălui?
M-au sunat de la circa de Miliţie a sectorului 6, ca şi pe 21 septembrie când mă anunţaseră că a fost arestat. Acum era pe 19 noiembrie, pe seară, la două zile după ce murise de fapt. La telefon o voce oficială mi-a spus: „Eşti fiul lui Gheorghe Ursu, care e arestat? A decedat şi...“. Atunci am aruncat telefonul. L-am reluat totuşi după un minut. Omul mi-a strigat, pe un ton dur să stau cuminte că e un lucrător la uşă, să-i deschid, să-mi aducă ceva la cunoştinţă. Am deschis uşa, am văzut miliţianul în prag şi în clipa aia n-am mai ştiut ce fac şi am ridicat bicicleta pe care o ţineam pe hol şi am aruncat-o după sectoristul respectiv, care a fugit. Imediat, m-au sunat de la Circă din nou şi mi-au spus tot pe un ton nervos să mă prezint a doua zi la Jilava, să preiau efectele tatei.
Ce efecte?
Hainele lui, toate pătate cu sânge, până şi prosopul. Erau, practic, hainele cu care fusese arestat. Cămaşa era sfâşiată la spate. Pe toate le-am lăsat, atunci când am plecat din ţară, în noiembrie 1996, unei mătuşi care stătea în Drumul Taberei, la Favorit. În martie ’90, când ne-am întors prima dată în ţară, ne-a spus, încă timorată, că le-a aruncat imediat. Nu i-am reproşat niciodată mătuşii mele acest lucru. Mă simţisem cumva vinovat că ar fi putut avea necazuri din cauza lor. Am regretat însă că n-am găsit o soluţie mai bună.
RECONSTITUIREA UNEI CRIME
După mulţi ani, cu ajutorul mărturiilor şi al actelor oficiale aţi reuşit să reconstituiţi ultimele zile din viaţa lui Gheorghe Ursu.
Pe 15 noiembrie a fost bătut la anchetă de cei doi torţionari, Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş. A fost ţinut două zile în celulă fără să i se acorde ajutor medical. Pe 17, a fost transportat şi operat de formă la Jilava, dar a murit în cursul dimineţii. După ’90 am aflat că l-au bătut atât de sălbatic, şi comisiile de la IML au certificat acest lucru după 1990, încât i s-a spart intestinul subţire, lucru care se întâmplă foarte rar, pentru că este unul dintre organele interne cel mai bine protejate, spun medicii. De fapt, intestinul s-a fisurat ca urmare a prinderii lui între coloana vertebrală şi corpul dur cu care a fost lovit. Martorii au spus că Pîrvulescu l-a lovit cu şpiţul în burtă, în mod sălbatic. Din intestin, au spus medicii, s-au revărsat lichide în cavitatea abdominală şi a făcut septicemie. Când a fost dus la spital avea abdomen acut şi o stare morbidă. Practic, l-au dus aproape mort la spital. L-am întrebat pe sanitarul de la Jilava: „Cum e posibil?“ „Dar nu ştiţi că îi aduc aici în ultima clipă, când nu se mai poate face nimic? Nu ştiţi cum e aici?“, ne-a spus. A doua zi, pe 21 noiembrie, am fost la morgă. Tata avea urme de bătăi pe faţă, pe flancuri. Pe abdomen era autopsiat şi acolo nu am putut să văd urmele loviturilor. Am văzut echimozele de pe părţile laterale, pe care şi medicii le-au trecut la acea dată în foaia de observaţie clinică. Am văzut urme de schingiuire, efectiv, pe spinare: dâre lungi, adânci, cu sânge închegat. Era o doctoriţă extraordinară, Doina Marinescu, care a dat declaraţii că a fost lovit de vineri, că nu i-au acordat îngrijiri medicale, că tot de vineri avea vărsături cu sânge.
Ce a urmat după moartea lui? A încetat teroarea?
Nu. După ce s-a transmis la Europa Liberă ştirea cu moartea lui Gheorghe Ursu, au început să mă urmărească pe mine pas cu pas. În faţa ferestrei şi scării noastre era o maşină cu doi filatori înăuntru permanent, o Dacie albă parcă, cu număr special. Când plecam la serviciu, venea cu mine la pas până mă urcam în autobuz. Mă duceam la Orizont să-mi cumpăr pâine şi maşina aia venea după mine. Apelau la aceste metode pentru teroare. Era un avertisment tăcut: să nu îndrăznesc să dau declaraţii la Europa Liberă. Nici nu aveam cum, că ni se tăiase telefonul.
Şi, totuşi, aţi plecat din România.
Da, dar nu imediat. Prima cerere a fost respinsă în vara lui 1986, apoi, în toamna acelui an au cedat, în urma intervenţiei Departamentului de Stat american, care a ridicat problema cazului Gheorghe Ursu ca unul de încălcare flagrantă a drepturilor omului.
UN OM CURAJOS
Nu s-au mai păstrat dintre manuscrisele lui Gheorghe Ursu?
Puţinele manuscrise rămase le-am lăsat la un prieten, care le-a ascuns în podul casei. E vorba de doctorul Popilian, om de mare curaj. Le-am recuperat ulterior. Jurnalul însă a fost rechiziţionat. Mare parte din el a fost distrus de inculpaţi în ’87 şi ce-a mai rămas, filele care conţineau exprimări mai dure, au fost puse la dosarul cauzei. Dosarul exista în 1990, l-a găsit Dan Voinea, procurorul care făcea ancheta, însă SRI l-a cerut imediat înapoi. Dan Voinea l-a dat, sperând că-l va recupera... S-au făcut nişte copii după cele 811 file de către cei de la „Revista 22“, dar, din păcate sunt ilizibile, fiind făcute în condiţii proaste. Alte file au fost ascunse de mine, la serviciu, într-un calorifer dezafectat. Pe astea mi le-a dat tatăl meu înainte de a doua percheziţie la noi acasă şi mi-a spus aşa: „Să nu-mi spui unde le ascunzi“. A fost clar pentru mine că tata se gândea atunci că în cazul în care va fi arestat şi torturat sau drogat, să nu poată spune unde sunt. Multe dintre scrisorile pe care le primea tata din străinătate de la „emigraţia reacţionară“ le-am găsit în 2000 în original în dosarul său, pe care l-am primit după o campanie de presă, după ce am făcut plângeri la Ion Iliescu, la Virgil Măgureanu, la Costin Georgescu şi la Emil Constantinescu. Toţi şefii SRI răspundeau că n-au niciun document. Sub Emil Constantinescu, la final de mandat, au recunoscut că aveau dosarul de urmărire informativă al tatălui meu, dar că ar fi fost încă „secret de stat“! Abia în urma unui nou scandal de presă, în mai 2000, au acceptat să-l predea. A trebuit să se constituie Consiliul Suprem de Apărare al Ţării ca să aprobe să trimită dosarul de urmărire informativă al tatălui meu la Procuratură, lui Dan Voinea, care făcea ancheta.
După 30 de ani, cei doi torţionari, Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, au fost judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. La capătul unui proces care a durat trei ani, judecătoarea Mihaela Niţă, de la Curtea de Apel Bucureşti, i-a achitat, considerând că „opoziţia victimei faţă de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim“.
Asta era linia Securităţii, preluată de judecătoare. Încă de la început, Securitatea a încercat să acopere natura politică a cazului. Au încercat ani buni să acrediteze ideea că opoziţia lui Gheorghe Ursu ar fi fost nesemnificativă.
De fapt, de aceea i-au distrus şi jurnalul, să nu se vadă mobilul politic: scrisorile la Europa Liberă, încercările de coagulare a unei rezistenţe intelectuale, afişele, atacurile la adresa lui Ceauşescu, un jurnal pe care tatăl meu voia să-l publice ulterior. Din acelaşi motiv au ascuns şi dosarul penal pe care i l-au făcut pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste, unde sunt declaraţiile lui – toate legate de „gravele manifestări directe şi prin oficine de propagandă“ contra „conducerii de partid şi de stat“.
Prin aceste manevre, securiştii au încercat să acopere crima, să facă să dispară mobilul. De ce să fi fost Ursu torturat şi ucis de Securitate dacă opoziţia lui ar fi fost nesemnificativă pentru Ceauşescu? Însă judecătoarea avea toate aceste date. Îmi vine greu să cred ca nu ştia probele, chiar dacă n-a citit nimic, s-au citit în instanţă, cu voce tare, au vorbit martorii. Deci ştia bine mobilul; de altfel, e scris, cu subiect şi predicat, în dosarul penal. Înainte de 1990, unii magistraţi români erau aserviţi Securităţii. În cazurile politice, ei nu făceau decât să aprobe, obedient, dosarele întocmite de lucrătorii DSS, printre care şi inculpaţii din această cauză. Instanţa a observat, emfatic, că dizidenţii politic „au luptat pentru libertate“. Într-adevăr, Gheorghe Ursu tocmai pentru asta a murit, pentru libertate. Sacrificiul lui Gheorghe Ursu l-a prefigurat astfel pe cel al martirilor Revoluţiei din decembrie 1989. O jertfă dedicată inclusiv unei justiţii independente, neaservită Securităţii. Citind sentinţa doamnei judecător Mihaela Niţă, cu mâhnire constat că, în această privinţă şi în acest caz, sacrificiul lor a fost zadarnic.
Ce face Andrei Ursu în afară de faptul că se împarte între SUA şi România?
În SUA, lucrez la o firmă de software, în voice -recognition (n.r. – recunoaşterea vocii), iar în România sunt cercetător asociat la CNSAS. Mă ocup mult de problema crimelor de la Revoluţie. Recent am scris o carte, „Trăgători şi mistificatori. Contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989“, împreună cu un coleg american expert în domeniu, Roland O. Thomasson, şi în colaborare cu istoricul Mădălin Hodor. Volumul a fost lansat la Librăria Cărtureşti Verona din Bucureşti, pe 10 februarie 2020.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
