Hacikarul, noul monument de pe faleza Cazinoului din Constanţa. Crucea de piatră, cu model unicat, este simbolul sfânt al Armeniei

Sfinţirea Hacikarului, pe faleza Cazinoului din Constanţa Foto Sînziana Ionescu

Noul monument de pe faleza Cazinoului din Constanţa, Hacikarul, a fost sfinţit în ziua comemorării Genocidului Armean (început la 24 aprilie 1915). Crucea de piatră este un simbol sfânt al Armeniei, pe care sunt inscripţionate motive unicat despre Învierea lui Iisus Hristos.

La ceremonia de la ora 13 care s-a desfăşurat pe un vânt puternic, pe faleza Cazinoului din Constanţa au participat oficiali din România şi din Armenia, demnitari din Constanţa şi din Tulcea, membri de vază ai minorităţii armene precum Varujan Vosganian, Varujan Pambuccian, Vartan Arachelian etc, reprezentanţii altor minorităţi din Constanţa (turco-tătară, greacă etc), precum şi ierarhul Bisericii Ortodoxe Armene din România, episcopul Datev Hagopian, care a oficiat slujba de sfinţire a monumentului-unicat construit din tuf vulcanic. Armenii spun că piatra are proprietăţi deosebite şi străluceşte. 

„Hacikarul este manifestarea cea mai concisă a spiritului armean. Având o ţară abundând în stâncă, armeanul a reuşit să insufle viaţă pietrei neînsufleţite, s-o transfigureze în simbol de frumuseţe şi închinare. Hacikarul, Crucea de piatră, conţine credinţa fundamentală a creştinătăţii, în esenţa ei, lucrarea de bine înfăptuită de Iisus Hristos. Principalul element al credinţei este Crucea, amintind de crucificarea lui Hristos, îndemn către mântuire şi făgăduitul paradis ceresc“, arată preotul Oshakan Khachatryan, parohul Bisericii armene din Constanţa.

Armenia este unica ţară unde se află mai mult de 50 000 de astfel de monumente sculptate manual, semeţe cruci de piatră, fiecare cu model individual. 

Monumentul de la Constanţa este reproducerea unui Hacikar de la Carabah, distrus de azeri, pe care este încrustat numele ctitorului Maul Begin. Pe soclul său sunt scrise câteva rânduri despre însemnătatea sa, în limbile română şi armeană. În România sunt 5 Hacikaruri, în Bucureşti, Suceava, Piteşti, Botoşani şi acum la Constanţa.

„Hacikarurile, care adesea cântăresc câteva tone, reclamă o muncă dificilă, dăruire şi timp. Din cele mai vechi timpuri Hacikarurile s-au creat din bazalt sau tuf (tuful vulcanic este lava solidificată prin răcire naturală de-a lungul mileniilor). În partea de jos a hacikarului se inscripţionează un simbol pentru eternitate; în centrul crucii se sculptează simbolul răstignirii lui Hristos. Hacikarul se decorează cu motive ornamentale vegetale şi zoomorfe - struguri şi frunze de viţă - care simbolizează învierea lui Hristos. În jurul crucii se cioplesc adesea motive ornamentale geometrice, simboluri florale şi zoomorfe sugerând veşnicia, precum şi oameni, îndeosebi, imagini de sfinţi“, descriu preoţii armeni de la Constanţa. 

Hacikarul de la Constanţa Foto Sînziana Ionescu

„Neamuri diverse au dăruit umanităţii creaţii în limbaje ce nu pot fi traduse, care prezintă aspecte din biografia etniei lor de apartenenţă, valori inimitabile ale creaţiei şi culturii lor materiale şi spirituale. Un astfel de limbaj netraductibil, dar elocvent prin el însuşi, a trecut în patrimoniul civilizaţiei universale şi din partea poporului armean; acesta se înscrie în cultura pietrei (a scupturii şi a stereotomiei), exprimat printr-o minune încremenită în piatră - Hacikarul, Crucea de piatră, ca monument , care s-a răspândit din timpurile vechi, în exclusivitate pe teritoriul Armeniei istorice, precum şi în toate acele locuri unde armeanul a pus piciorul şi a înălţat spre cer fumul vetrei sale“, spun armenii.

Istoria Hacikarurilor

Hacikarurile s-au înălţat încă din secolele IV-V spre a eterniza amintirea victoriilor în războaie şi a evenimentelor importante ale istoriei. Ele au servit şi ca monumente funerare în scopul mântuirii sufletelor celor adormiţi - La Noradus, Saghmosavank, Vechiul Ciugha etc. Unele au fost concepute ca Hacikaruri de grup.

Prin secolele X-XIII, diferitele varietăţi de hacikaruri au atins perfecţiunea, fie sculptate în blocuri masive de piatră sau aşezate pe socluri, montate ori săpate direct în pereţii bisericilor, ataşate unor suprafeţe mari de masă stâncoasă, ca şi când s-ar desprinde chiar din ele. Cel mai vechi Hacikar ajuns până la noi este cel al reginei Gadranite (879, Garni).

„Monumentele Hacikaruri formează o categorie distinctă, numită atoatetămăduitoare; de obicei, au pe ele reprezentarea răstignirii lui Hristos, fapt pentru care li s-a conferit, în mod convenţional, acest nume. Hacikarurile sunt răspândite în jurul bisericilor şi mănăstirilor, al cimitirelor şi vechilor aşezări rurale, în apropierea fântânilor (cişmelelor) şi podurilor, instalate cu ocazia unor evenimente importante şi memorabile sau în spaţiile primite în dar, şi aceasta nu doar în Armenia ci şi în acele locuri unde s-a manifestat armeanul, mânat de destinul său.

Arta Hacikarurilor a renăscut şi înflorit, îndeosebi, în ultimele decenii. O mulţime de sculptori şi meşteri pietrari continuă tradiţia lăsată moştenire de înaintaşi. Hacikarul este expresia (proto) tipică a culturii şi civilizaţiei armene, unul din simbolurile caracteristice ale individualităţii neamului armean. Prin uimitoarea minune sculpturală, prin misterul atotmântuitor şi viaţa veşnică a pietrei respirând în eternitate, plasată fiind în aer liber, Hacikarul este unul din cele mai accesibile obiecte sfinte ale Bisericii Armene. Mai lesne decât a săpa în adâncimea istoriei, Hacikarul se afirmă ca o pagină vie de legendă şi mit, transmiţând instantaneu sensibilităţii, prin meşteşugul dantelăriei în piatră, adevăruri tăinuite de secole despre poporul armean atât de încercat de vitregia destinului.

Hacikarul este, în acelaşi timp, o manifestare a culturii armene moderne, întrucât şi astăzi, în Armenia se creează sute şi sute de Hacikaruri, cu scopul de a fi dăruite şi rânduite în diferite colţuri ale lumii, cu diverse prilejuri însemnate“, mai afirmă preotul Oshakan Khachatryan, parohul Bisericii armene din Constanţa.

România, primul cămin pentru refugiaţii armeni 

În ziua de 24 aprilie, armenii îşi plâng strămoşii ucişi în exilul comandat de otomani în primăvara anului 1915. „În niciun caz nu a fost un genocid sau holocaust“, resping turcii acuzele istorice. Genocid, holocaust, masacru. Termeni diferiţi, utilizaţi sau respinşi diplomatic, acelaşi rezultat: oameni ucişi într-un conflict etnic în care au căzut pradă civili, nevinovaţi, femei, copii, bătrâni. S-a întâmplat în Anatolia începutului de secol al XX-lea, când turcii au vrut să izgonească armenii de pe pământurile lor. La 24 aprilie 1915, semnalul unei prigoane fără precedent la acea vreme a fost dat. La 101 ani, armenii din toată lumea îşi comemorează strămoşii pieriţi în „Marele Rău“, pe care Biserica Armeană i-a canonizat în 2015 ca Sfinţi Martiri. 

În România, momentul este cu atât mai special. Ţara noastră a fost prima care le-a deschis larg braţele refugiaţilor armeni, primindu-i şi oferindu-le un cămin. În anul 1923, 200 copii rămaşi orfani au fost aduşi la Constanţa cu un vapor, prin grija unui filantrop armean localnic, Armenag Manissalian, care era liderul comunităţii sale din toată România. Copiii, cu vârste între 8 şi 15 ani, au fost trimişi la orfelinatul de la Strunga (Roman) din Iaşi, unde au trăit până şi-au luat viaţa pe cont propriu, răspândindu-se în lume. 

1923. Orfanii armeni din Anatolia, aduşi la Constanţa Sursa foto Arhiva Uniunii Armenilor din România

Pe aceeaşi temă: 

Masacrarea armenilor: 101 ani de tăcere după genocid. Intervenţia CEDO în conflictul istoric dintre Turcia şi Armenia

Oameni de alte religii care serbează Crăciunul alături de creştini

Armenii serbează Crăciunul odată cu Boboteaza, conform primului calendar creştin. Cum sună colindul Avedis, care dă vestea naşterii Mântuitorului