Destinul trist al primei românce ofițer: a sfârșit în sărăcie, muncind ca femeie de serviciu

A spălat puntea, dar a dus și nava prin furtună. A iubit și a suferit deopotrivă. Irina Constanziu-Vlassopol a rămas o legendă pentru marinari, însă pentru comuniști a fost doar o pensionară. Prima femeie ofițer din Marina Comercială Română a murit în anonimat, după ce, la bătrâneţe, pentru a putea supraviețui, a fost umilită și nevoită să măture și să spele scările de bloc, din cauza originii sale burgheze.

Irina Constanziu-Vlassopol FOTO Arhivă

În anii ’30, o tânără fată, frumoasă, distinsă, îmbrăcată în pantaloni, dădea comenzi bătrânilor marinari greu încercați de furtunile mării. Aceștia, vrăjiți, o ascultau și îi urmau întocmai ordinele. Apoi, în cabină, calcula meridianele și croia din compas drum pentru vas. Și apariția ei în porturile străine stârnea senzație. Docherii o priveau curioşi, iar reporterii se îngrămădeau să surprindă diafana apariție de pe nava în pântecele căreia se găseau mărfuri diverse: de la grâne la mirodenii ale Levantului. Era Irina Constanziu-Vlassopol, o româncă născută într-o epocă prea devreme pentru visurile ei care nu încăpeau pe uscat, sau poate venită pe lume chiar la momentul potrivit pentru a deschide drumul femeilor într-o lume unde doar bărbații credeau că se pot lupta cu Poseidon.

De la finanțe, pe puntea unui vapor

Irina Constanziu s-a născut la 19 iunie 1900 la Iași, fiind fiica generalului Mihail Constanziu, ofiţer de rezervă al Marinei Militare Române, care se afla la acea dată la comanda Diviziei 2 Cavalerie Iași. Copila a învățat în mai multe școli din țară, acolo unde era detașat tatăl său, iar după terminarea studiilor a lucrat la diferite întreprinderi și bănci. În anul 1930 era angajată la o sucursală a Marmorosch-Blank din Cernăuți, o bancă cu tradiție înființată în 1848 de către Iacob Marmorosch, un fost negustor care mai apoi s-a asociat cu bancherul Mauriciu Blank la 1 ianuarie 1864 şi împreună au pus bazele noii bănci.

Dar visul ei nu încăpea într-un birou și nici nu se limita la tranzacțiile financiare ale bancherilor vremii. Nu dorea să se îmbogățească și nici nu visa să fie ca ei. Dorea libertate, visa să se aventureze în lumea largă, să vadă apusul nu de la fereastra unui birou plin cu mobilă grea, din lemn, unde soarele pleca să se culce printre perdelele de dantelă, ci de pe vela din pânză tare a unui vas. A luptat cu propriile forțe, cu lumea care îi punea piedici și, în cele din urmă, Căpitănia Portului Brăila i-a eliberat Livretul de Marinar cu nr. 270, tânăra devenind prima femeie ofițer din Marina Comercială Română. Cu toții credeau că este doar o toană a unei domnișoare. Dar nu era o toană. Era un vis.

Prima companie de navigație de după război

Livretul însă era doar o hârtie. Cine ar fi angajat o femeie în echipajul unei nave? Poate din dragoste, poate din interes, și-a unit destinele cu Spiridon Vlassopol, care doar ce se retrăsese din Marina Militară. Au fost noi începuturi pentru tânăra care avea în buzunar hârtia care îi permitea să plece în aventură și pentru bărbatul care provenea dintr-o familie de armatori (proprietari de nave) greci. La insistențele tinerei doamne, Spiridon Vlassopol a închiriat de la Serviciul Maritim Român cargoul „Oituz“, construit la Rostock, în anul 1905, înființând o companie de navigație maritimă.

După Primul Război Mondial, societățile particulare de navigație s-au confruntat cu mari greutăți din cauza lipsei banilor, a stării precare a navelor. Rând pe rând, „Navigația Română“, „Generala Română“ din Galați și „Maritima“ din Brăila și-au încetat activitatea. Doar Serviciul Maritim Român, instituție a statului, mai deținea câteva nave care deveniseră nerentabile din cauza uzurii. Aceasta era starea de fapt atunci când a fost înființată Compania „Vlassopol“ la Brăila.

În registrele personalului navigant al Căpităniei Portului Brăila, Irina Constantziu apare ca făcând parte din echipajul navei „Oituz“, apoi ca ofițer asistent pe pasagerul „Dacia“, la 20 februarie 1930, și din nou asistent pe „Oituz“. Din iunie 1932 și până în ianuarie 1936, ea a fost îmbarcată ca ofițer asistent pe cargoul „Inginer N. Vlassopol“, vas cumpărat cu banii strânși din exploatarea cargoului, pe care l-au botezat așa în memoria tatălui lui Spiridon Vlassopol. De pe puntea acestui vas, al cărui căpitan era soțul său, Irina a călătorit în Orient și în Occident, traversând Oceanul Atlantic, ajungând până în Argentina, ancorând la Buenos Aires sau la Montevideo.

Revolta marinarilor la adresa secundului

Tânăra a început viața de marinar ca oricare alt matelot: a spălat puntea, a lustruit alămurile, a urcat pe catarge. Presa vremii consemna și faptul că, deși ea se ocupa de probleme de natură administrativă pe vas, cum ar fi aprovizionarea cu hrană și carburant, evidența cheltuielilor și asigurarea navlosirilor, atunci când a fost lăsată la comandă a salvat nava de la naufragiu în strâmtoarea Messina. Împreună au cutreierat mările și oceanele lumii și au făcut o avere din transportul mărfurilor, fapt ce le-a permis să rezilieze contractul de închiriere a cargoului „Oituz“ și să achiziționeze o altă navă, de 6.000 de tone, pe care au botezat-o „Moldova“.

În România însă, ziarul „Credința“ a primit o reclamație de la marinarii din subordinea sa. Nu știm dacă ziarul a publicat și dreptul la replică, însă alte ziare l-au redat în întregime. „Sub titlul «Comandantul vaporului ing. Vlassopol terorizează mateloţii», ziarul dvs. a publicat eri un reportaj din Constanţa (...) cu privire la «un mesagiu disperat trimis de un grup de marinari români ce se găsesc într’un port îndepărtat al Italiei, de unde cer sprijinul şi ajutorul din ţară». La acestea se adaugă că «e vorba de echipagiul vaporului Ing. Vlassopol, al cărui comandant este «o femeie, soţia d-lui Vlassopol, proprietarul vaporului». Subsemnata fiind vizată personal, țin să vă comunic că mă aflu în ţară din luna Septembrie, astfel că pretinsele acte de terorizare ce s’ar fi petrecut în acest interval şi care rămân a fi verificate nu mă pot privi. De asemeni mai adaug că comanda vaporului nu o are şi n-a avut-o nicio dată decât d. Vlassopol, proprietarul vasului, căpitan de marină din rezerva Marinei Regale Române“, scria Irina Vlassopol la 21 decembrie 1935.

Pe mare, lup. Pe uscat, accident

Cei doi nu au îmbătrânit împreună și în anul 1936 au divorțat. Ea a rămas marinarul vestit, adulat de presa de pretutindeni, el doar un simplu căpitan. De altfel, nici presa vremii nu l-a ridicat pe piedestalul pe care-l merita. A rămas soțul primei femei ofițer din Marina Comercială Română. O știre publicată într-un număr din ziarul „Dimineața“ din anul 1927, apare vestea că Ministrul Instrucţiunii a fost călcat de o mașină condusă de un locotenent, nimeni altul decât lt. Vlassopol. „D. dr. Lupu a fost aseară victima unui accident care putea avea urmări grave. Ministrul Instrucţiunii publice a fost călcat de o maşină condusă de un ofiţer de marină. Datorită faptului că automobilul mergea încet, d. dr. Lupu s’a ales numai cu o rană, dealtfel serioasă, la genunchiul piciorului stâng. Rămâne să se vadă dacă e vorba de o fractură a piciorului sau numai de o luxaţie“.

Reporterul de serviciu revine pe larg cu descrierea incidentului: „Pe la orele 8,30 seara, ministrul instrucţiunei publice plecase cu un automobil spre Ploeşti, urmând a fi astăzi la o întrunire publică în acest oraş. În dreptul vilei Minovici, din cauza unei pane şoferul a fost nevoit să oprească şi să facă reparaţiile necesare. Maşina rămăsese în pană la vre-o doi metri depărtare de bordura trotuarului. D. dr. Lupu s’a dat jos din automobil şi sta pe marginea trotuarului, uitându-se la şofer. În acel moment, automobilul 7560, condus de d. locotenent de marină Spiridon Vlasopol venea dinspre Băneasa, din fericire, cu viteză redusă. Conducătorul maşinii a voit, probabil, cu orice preţ să treacă pe lângă mașina în pană, atingând cu aripa bordura trotuarului. D. dr. Lupu a fost izbit puternic şl trântit de aripa automobilului. Trecătorii observând accidentul, au oprit maşina condusă de ofiţer“.

În schimb, Irina Vlassopol a câștigat inimile tuturor celor care au întâlnit-o: om de rând, matelot sau jurnalist. „Singura femeie din țara sa care s-a dedicat vieții grele și periculoase de navigator“, scria presa străină despre ea în 1935. „Azi dimineață a acostat în portul nostru cargoboatul român «Inginer N. Vlassopol». Este primul vapor de această naționalitate care vizitează un port argentinian de mai mult de zece ani. Soția comandantului Vlassopol a îmbrățișat cariera de marinar și îl secondează“ titra și „Razon“. „Întâlnim un fenomen, ofițerul secund fără uniformă de marinar și șapcă este doamna Irina Vlassopol“, „Frumoasa Irina din România, cel mai gingaș marinar din lume, ofițer secund la bordul navei soțului său“ sunt doar câteva titluri apărute în presa vremii în acei ani.

Premiată de rege

Pentru pasiunea și dăruirea sa, Irina Vlassopol a primit Medalia Maritimă clasa a III-a Navigant. Anunțul, publicat în Monitorul Oficial, explica motivul pentru care o femeie primise o asemenea distincție chiar din partea lui Carol al II-lea: „D-nei Irina Constanziu, pentru dragostea cu care a îmbrăţişat marea, secundând tot timpul pe comandantul vaporului românesc Ing. Vlasopol“. Alături de ea, încă o femeie intra pe lista scurtă a personalităților premiate la cel mai înalt rang. Este vorba de Arhiducesa Ileana, „pentru dragostea neţărmurită faţă de mare. A obţinut primul brevet pentru lungă-cursă, dând dovadă de cea mai mare pricepere. A condus primul yacht Isprava, înfruntând eu mare curaj marea, expunându-şi chiar vieaţa. A acordat neîntrerupt şi în modul cel mai larg înaltul sprijin pentru desvoltarea spiritului marinăresc“.

De altfel, și presa a relatat pe larg evenimentul. Iată ce scria publicația „Porunca vremii“: „Sărbătorirea Zilei Mării la Constanța, festivitățile s-au desfășurat în prezența M.S. Regelui, a marelui Voievod Mihai. Ca amiral de rezervă, Coandă, vice-președintele Ligii Navale Române, înmânează Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, Medalia Comemorativă a călătoriei cu N. M. S. Regina Maria. M. S. Regele a procedat apoi la acordarea ordinului Virtutea Maritimă persoanelor cărora li s’a acordat acest ordin pe data de 15 August 1938

Printre cei decorați este și d-na Irina Constanziu care a primit această bine meritată răsplată pentru dragostea cu care a îmbrățișat Marea. D-sa este singura femeie în țara noastră care posedă brevetul de ofițer navigant în care calitate a secondat comanda vasului Ing. Vlasopol timp de aproape 4 ani, navigând prin aproape toate mările până în America de Sud. Pentru activitatea desfășurată în scopul propagandei naționale, M. S. Regele i-a acordat Virtutea Maritimă în gradul de navigant. După decernarea decorațiilor, a urmat o gustare pe bordul navei Transilvania“.

Amintiri din tinerețe: lupta cu gândacii și ploșnițele de pe „Oituz“

Anii au trecut. După aproape jumătate de secol de când tânăra a plecat să cucerească marea doar cu un sextant și un compas, dar cu multe visuri în buzunar, jurnaliștii de la „Almanah Turistic“ i-au bătut la ușă. Era anul 1973. Locuia pe strada Silvestru, la numărul 36. „Îmi imaginam cum îmi va deschide o bătrânică născută la începutul secolului, poate un chip cu trăsături asprite într-o «mască a curajului», poate o venerabilă doamnă care ocolește oftând mobilele rătăcind într-o descompusă arhivă cu amintiri“, scria Anda Basarab, autoarea articolului.

„Am descoperit-o foarte departe de previziunile mele. În surâsul care m-a întâmpinat – un amestec de candoare, limpezime şi îndrăzneală – am găsit întreaga seninătate a unei femei rămasă nu surprinzător, ci firesc tânără. De aceea poate, cine a cunoscut-o, cine a văzut-o în secvenţele televizate astă vară la serbările Marinei nu s-a putut gândi desigur, decât cu uimire că femeia cu gest energic şi precis grăbită să prindă un tren, să bată la maşină, să citească toate noutăţile, a împlinit, la 19 iunie, 72 de ani“.

Cerul de cristal și talazurile Mării Negre

Întrebată cum a început povestea vieții ei, bătrâna a răspuns senin: „Cu o simplă căsătorie din dragoste. Se întâmpla prin anul 1929“. Putea rămâne acasă, o Penelopă a unui secol trecut, dar a ales valurile și puntea. Nu a fost ușor. Nu ar fi fost ușor nici pentru un bărbat, cu atât mai mult pentru o femeie. Își amintea că vasul „Oituz“ era plin de gândaci şi de ploşniţe când a urcat pe el. „Am început să spălăm puntea, să vopsim, să lustruim alămurile. Între timp am învăţat să fac aprovizionarea, să ţin conturile, să mă descurc în navlosire şi să comand parâmele“, își amintea ea de vremurile demult apuse. S-a descurcat, ca orice ofiţer secund în navigaţia astronomică. Examenul oficial de navigator pe care l-a cerut i-a fost refuzat. Legile nu prevăzuseră un paragraf special pentru femei. A rămas o legendă însă printre oamenii mării.

„Eram foarte mândră că lucrez pentru ţară. Momentul care mă emoţiona cel mai mult era ridicarea pavilionului. Am văzut ceruri de cristal, peisaje ameţitoare, dar atunci când reveneam acasă şi auzeam crivăţul lovindu-se de talazurile Mării Negre, eram cu adevărat fericită...“, mărturisea ea, deși trăia departe de marea cea mare, marea ei dragoste. Se întorcea din când în când la Constanța, făcând, de data aceasta, carturi închipuite, măsurând locația navei și căutând stelele pentru a arăta drumul cel bun al unei nave.

După ce a rămas pe uscat, a lucrat ca dispecer într-o întreprindere. Ce uită autorul să consemneze, sau poate nici nu a vrut, a fost faptul că prima femeie ofițer din Marina Comercială Română a muncit ca femeie de serviciu la un bloc din Capitală, în perioada comunistă, pentru a putea supraviețui, așa cum scriu majoritatea publicațiilor de Marină care i-au creionat portretul.

Câțiva ani mai târziu, și copiii de la revista „Luminița“ au mers acasă la ea. Cu naivitatea vârstei, n-au putut și n-au știut să surprindă drama unei femei. Și poate nici n-ar fi putut s-o scrie. Memorabile rămân, peste toate însă, mărturisirile ei: „Eram mândră când, cu mulţi ani în urmă, ziarele din diverse ţări ale lumii scriau despre mine, în primul rând pentru că se afla cu acest prilej că există o ţară despre care mulţi încă nu auziseră – ROMÂNIA. Făceam totul împreună cu echipajul, să se vorbească despre noi ca despre un popor ce merită stima, lauda. Astfel, cu diferite prilejuri, prezentam dansurile, tradiţiile, obiceiurile noastre, frumuseţea costumelor populare, a artizanatului românesc cu atât mai mult cu cât, în unele porturi, vasul nostru era prima navă cu tricolor românesc care acosta acolo. Prietenii noştri deveneau şi prietenii României“.

După trei ani, în anul 1979, Irina Constanziu-Vlassopol a murit la București, dar a rămas cu sufletul alături de mare. A corespondat cu reprezentanții Muzeului Marinei din Constanța, cărora le-a lăsat toată averea sa: memoriile şi fotografiile personale.