Cum se realiza o căsătorie tradiţională în Vechiul Testament. „Era adesea forţată, lipsită de dragoste şi dictată câteodată de raţiuni financiare”
0Căsătoria în Vechiul Testament era împărţită în două momente: logodna şi cununia. În ambele, rolul mirilor era foarte mic, părinţii sau fratele mai mare al familiei realizând ceea ce pare a fi mai mult o afacere profitabilă pentru ambele părţi.
Între cele două momente, logodna şi cununia, trebuia să treacă aproape un an, cei doi tineri logodiţi numindu-se în acest timp „miri”. Fiecare dintre ei continua să locuiască la casa părintească, păstrându-şi puritatea. Legile poporului evreu permiteau şi poligamia, nu doar monogamia, deşi accentul cădea pe varianta a doua. Preoţii, de exemplu, erau obligaţi să fie monogami.
Logodna era negociată şi încheiată de familia fetei sau fratele mai mare a acesteia şi tatăl băiatului. Totul se făcea în prezenţa martorilor. După această înţelegere, fata continua să locuiască cu familia ei şi era obligată să-şi păstreze castitatea şi să nu rupă logodna. Orice încălcare a acestei porunci putea duce la omorârea ei cu pietre. În schimb, bărbatul logodit putea renunţa oricând la această înţelegere fiind obligat să-i dea tinerei o „carte de despărţire”.
În cazul în care unul dintre logodnici murea în perioada aceasta, celălalt partener trebuia să respecte ritualul văduviei.
Cununia avea un ritual simplu care presupunea ca mirele cu o cunună pe cap să meargă însoţit de cunoştinţe la casa miresei pentru a o aduce la el acasă. Urma o rugăciune de binecuvântare din partea părinţilor şi o petrecere care putea să dureze mai multe zile. După căsătoria dintre cei doi, conform legilor lui Moise, soţul avea şi alte obligaţii: să asigure hrana familiei, locuinţa, îmbrăcămintea.
Tinerii evrei se puteau căsători la vârste destul de tinere: bărbaţii aveau în jur de 16-18 ani, în timp ce femeile puteau fi căsătorite încă de la 12-13 ani.
„Căsătoria era adesea forţată, lipsită de dragoste din nefericire (mirii deseori nu se cunoaşteau înainte de logodnă!) şi dictată câteodată de raţiuni financiare”, se arată în Ziarul Lumina.
Poporul evreu avea reglementată şi căsătoria de levirat. Această căsătorie presupune ca în cazul în care bărbatul murea fără să fi lăsat un urmaş, dar avea un frate, acesta era obligat să o ia de soţie pe văduvă. Primul copil rezultat din această căsătorie purta numele bărbatului decedat. Căsătoria de levirat era întemeiată pe ideea de a-i oferi celui mort posibilitatea de a avea un urmaş care să-i poarte numele.
Bărbatul din Vechiul Testament era considerat stăpânul absolut al familiei, având drept de viaţă şi de moarte inclusiv asupra propriilor copii. Această inegalitate era păstrată inclusiv în privinţa aplicării pedepsei privitoare la adulter.
În Noul Testament, viziune asupra căsătoriei se schimbă, cei doi soţi devenind egali în faţa lui Dumnezeu: „Nu mai este parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi sunteţi una în Iisus Hristos”, se spune în cartea Galateni 3,28.
Pe aceeaşi temă:
Topul alimentelor menţionate în Biblie. Lista animalelor interzise la consum
Se încarcă comentariile...
