Cum arăta „Stâlpul Infamiei“, locul unde torționarii de la canal chinuiau victimele
0Drumul Canalului Dunăre – Marea Neagră este un imens cimitir unde au fost îngropați deținuții politic care au murit în lagărele de muncă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Unii au fost torturați la „Stâlpul Infamiei“, inventat de Augustin Albon.
În mijlocul Memorialului Poarta Albă, unde recent a fost inaugurat „Muzeul în aer liber”, închinat deținuților politic exterminați de regimul comunist la lucrările Canalului Dunăre - Marea Neagră, între anii 1949 și 1953, se află „Stâlpul Infamiei“ inventat de torționarul Augustin Albon. Mărturiile spun că deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi alţi deţinuţi.
Locotenent-colonel Augustin Albon este evocat în numeroase mărturii ale supravieţuitorilor pentru cruzimea sa, fiind cel care a inventat „Stâlpul Infamiei“. Deţinutul legat la acest stâlp era bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mai mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.
Munca forţată la Capul Midia a început în vara anului 1949 cu câteva sute de deţinuţi, pentru ca în 1952 să se ajungă la nu mai puţin de 5.000 de oameni. Torționarul a propus ca la Capul Midia să fie aduşi doar deţinuţi cu pedepse mari, oameni necalificaţi care au fost puşi să muncească la viitorul port Midia: să facă terasamente din pământ şi nisip şosea de acces, descărcarea vagoanelor de piatră. La toate aceste activităţi, scriu arhivele, au muncit, în medie, 216 oameni pe zi.
Tot ei au fost cei care au fost obligaţi să muncească la ecluze, dar şi pe şantierul „Luminiţa“. Munca în această colonie era deosebit de grea. Deţinuţii erau treziţi la ora 03.00, pentru a ajunge la timp în diverse locuri ale şantierului. La ora 06.00 erau deja la locul de muncă, primind ca hrană doar un ceai. Pe timpul zilei aveau dreptul la o scurtă pauză de masă, iar seara târziu erau încolonaţi şi duşi în colonie.
După mărturiile supravieţuitorilor, în decembrie 1950, deţinuţii săpau şi încărcau pământ timp de zece ore pe zi, uneori în frig.
Una dintre cele mai emoţionate mărturii ne-a lăsat-o Corneliu Coposu, care a cunoscut supliciul din această colonie: „70 de oameni au paralizat din cauza supraefortului, iar cei care nu-şi puteau îndeplini norma erau ţinuţi şi 36 de ore pe şantier, chiar şi fără mâncare“.
Cine era Augustin Albon
Augustin Ioan Albon s-a născut la 22 mai 1910, în Turda, având doar patru clase primare. În 1931, Albon a fost arestat şi condamnat la un an închisoare cu ocazia unei manifestaţii organizate de UTDC şi PCdR, pedeapsă care a fost executată la penitenciarele Turda şi Cluj. După eliberare, a lucrat ca muncitor la mai multe ateliere de croitorie din Cluj, apoi şi-a deschis propriul atelier de croitorie şi un magazin de galanterie.
Din 1945 a devenit membru al PCR, iar doi ani mai târziu a ajuns să conducă Siguranţa oraşului Turda, unde a dezlănţuit valuri de arestări ale ţărăniştilor şi ale altor opozanţi politici în zonă. Datorită zelului său, a fost avansat şi transferat în Direcţia Centrală de la Bucureşti, ca şef la Direcţia a VI-a, care se ocupa de paza Guvernului.
La deschiderea şantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră, în 1949, a părăsit Direcţia Generală a Securităţii Poporului primind misiunea de a asigura paza unităţilor de muncă de aici, fiind la comanda tuturor lagărelor Canalului. Augustin Albon era naşul unui alt torţionar celebru, Liviu Borcea, comandantul lagărului de la Capul Midia.
Magistrala Albastră, grandioasa lucrare ridicată pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, are la temelie Canalul început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după modelul sovietic.
Amplasamentul canalului realizat se suprapune peste cel început în perioada 1949-1953 pe o lungime de 9,4 kilometri.
Andrei Ciurunga – Canalul
Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumină.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcină.
Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ține minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.
Se încarcă comentariile...
