Soluţia dată de un cunoscut psiholog pentru ca tragedii precum cea de la Caracal să nu se mai întâmple: „o naţiune nu se distruge cu bombe”

Psihlogul clujean Daniel David, autorul „Psihologiei poporului român”, este de părere că tragedia de la Caracal este rezultatul unei „boli psihoculturale mai profunde”. Prorectorul UBB pentru cercetare este de părere că „statul este prizonierul unor specialişti slab pregătiţi”, iar ieşirea din această criză se poate face numai prin „normalizarea învăţământului superior”.

Într-un interviu pentru Edupedu.ro, Daniel David, a explicat tragedia de la Caracal arătând: „Ne place, nu ne place, statul a devenit cangrenat de specialişti slab pregătiţi! Şi nu este doar cangrenat, dar este şi prizonierul lor, mai ales când aceştia ocupă poziţii în instituţiile centrale/decizionale ale statului şi se opun apoi oricărei idei de progres pe bază de merit/competenţă. În aceste condiţii, oricâte proceduri şi politici bune ai face într-un domeniu, ele sunt sortite eşecului prin acţiunea şi/sau incapacitatea resursei umane. Acesta este un adevăr brutal, pe care ar fi bine să nu-l mai mascăm cu defense şi iluzii!”

Prorectorul pentru cercetare al UBB este de părere că: „În aceste condiţii normalizarea învăţământului superior trebuie să devină prioritatea 0 a României. Atenţie, nu una dintre priorităţi, alături de altele, ci punctul de start! Altfel, într-o lume globalizată, cu tot potenţialul ei, ţara este condamnată la înapoiere şi sărăcie.” 

Despre comportamentul poliţiştilor şi al procurorilor

„Cred că comportamentul factorilor instituţionali implicaţi este explicat cel mai bine de o precară pregătire profesională, în contextul descris mai sus. Apoi, concentrarea puterii sociale face ca în România autorităţile să se comporte adesea autosuficient, uitând ca acestea trebuie să-i reprezinte pe oameni, nu să-i conducă discreţionar! Astfel, unele instituţii se redefinesc singure, chiar lăudându-se cu faptul că sunt ca o familie, uitând că funcţia lor socială principală nu este să aibă grijă unii de alţii (aşa cum fac membrii unei familii), ci funcţia lor este să aibă grijă de oameni/cetăţeni (şi abia apoi sau în paralel să fie preocupaţi şi unii de alţii ca membrii unei familii). Sigur că pot conta şi alte mecanisme psihoculturale (ex. neîncrederea interpersonală/poate un nivel mai crescut de misoginism/cinism ridicat, etc.), dar acestea ar putea să fie depăşite de o pregătire profesională de calitate, care ar putea include şi corectarea unor astfel de distorsiuni.”

Despre vecinii suspectului

Daniel David: „În fine, în ceea ce priveşte contextul psihosocial, oamenii în anumite zone – mai ales rurale/oraşe mici – au devenit mai puţin responsabili social şi mai temători; asta ca urmare a unei disoluţii a autorităţii în acele zone, care nu te protejează în faţa „tartorilor locali”, dacă ai atitudini civice. Aşadar, într-un astfel de context, foarte probabil că vecinii erau dezinteresaţi sau informaţi, dar temători să intervină.

Despre distrugerea unei naţiuni:

Daniel David: „Din politica ştiinţei ştim că dacă vrei să distrugi o naţiune nu îţi trebuie bombe, ci trebuie să-i distrugi învăţământul superior de calitate. Unele universităţi au prins această idee – într-o formă sau alta – în Carta Universitară şi/sau în motto-urile proprii. Într-adevăr, universităţile produc specialiştii pentru diverse domenii; dacă aceştia sunt prost pregătiţi, acele domenii vor funcţiona prost. De asemenea, universităţile formează profesorii care ne educă copiii; dacă aceştia sunt prost pregătiţi, atunci ne vor educa prost copiii. Şi astfel o ţară este condamnată pentru prezent şi pentru viitor!

Aşadar, prioritatea oricărui stat este să-şi asigure un învăţământ superior modern şi performant. În România, într-o logică de concentrare a puterii sociale, de anulare a diferenţierilor pe bază de merit şi de reducere a autonomiei indivizilor/instituţiilor, am nivelat universităţile, am demonetizat titlurile universitare şi am politizat învăţământul superior, ţinându-l prin subfinanţare cu mână întinsă spre guvernanţi. În această logică, unii, chiar în discuţii publice, se întrebau cu tupeu iresponsabil: da care-i diferenţa de calitate, spre exemplu, dintre Universitatea din Bucureşti şi una dintr-un oraş mic/mediu din România? Eu nu spun că marile universităţi din centrele academice tradiţionale produc doar absolvenţi buni, iar celelalte nu! Există specialişti slabi formaţi şi în marile universităţi şi specialişti de top formaţi în celelalte universităţi, dar este o diferenţă de proporţie şi de probabilitate, care la scară naţională contează! Asta mai ales atunci când ai politici prin care tai locuri bugetate de la marile universităţi şi le duci spre celelalte. Ne place, nu ne place, statul a devenit cangrenat de specialişti slab pregătiţi! Şi nu este doar cangrenat, dar este şi prizonierul lor, mai ales când aceştia ocupă poziţii în instituţiile centrale/decizionale ale statului şi se opun apoi oricărei idei de progres pe bază de merit/competenţă. În aceste condiţii, oricâte proceduri şi politici bune ai face într-un domeniu, ele sunt sortite eşecului prin acţiunea şi/sau incapacitatea resursei umane. Acesta este un adevăr brutal, pe care ar fi bine să nu-l mai mascăm cu defense şi iluzii!

În aceste condiţii normalizarea învăţământului superior trebuie să devină prioritatea 0 a României. Atenţie, nu una dintre priorităţi, alături de altele, ci punctul de start! Altfel, într-o lume globalizată, cu tot potenţialul ei, ţara este condamnată la înapoiere şi sărăcie. Şi avem un potential uman (ex. nu există diferenţă între potenţialul creativ/de inteligenţă al românilor faţă de cei din cele mai moderne state ale lumii) şi geopolitic (ex. mărimea ţării/mărimea populaţiei/integrarea în UE şi NATO/resursele naturale, etc.) major. Nu este aici locul de a discuta ce/cum trebuie făcut (am discutat asta în alte articole/studii deja publicate). Punctez doar câteva linii/întrebări generale directoare. Universităţile trebuie diferentiate în funcţie de rolul/misiunea lor în locale, regionale sau naţionale (unele din acestea de tip world-class, care dau competitivitate ţării la nivel international), fiecare fiind respectată în funcţie de realizarea rolului/misiunii, fără nivelări şi comparaţii bizare între cele trei clase. Programele academice trebuie modelate după cele mai avansate practici internaţionale. Astfel, este oare bine că am distrus masteratul în ştiinţele juridice, în condiţiile în care după licenţă (fie aceasta şi de 4 ani) absolvenţii sunt formaţi în afara sistemului universitar/academic? Mai general, este oare bine că încă licenţa, nu masteratul, este legată mai direct cu Cadrul Naţional al Calificărilor? În acest sens, un specialist format în 3/4 ani de licenţă nu mai este comparabil cu unul format atunci când licenţa era 4/5 ani. Este oare bine că am izolat programele specifice din domeniile de securitate de marile universităţi ale ţării? Probabil că este bine că sunt concentrate dominant în universităţi specifice (ex. SRI/Poliţie/Armată, etc.), dar nu era bine să obligăm colaborarea instituţională cu marile universităţi ale ţării pentru a nu deveni prizonierele unor practice/mentalităţi vetuste?”