Portretul măgulitor făcut românilor în urmă cu un secol: „În statistica armatei austro-ungare, românii sunt cei dintâiu în privința bravurei”

În Enciclopedia Română, publicată în 1904, apare un portret măgulitor al românului, care este „muncitor și se mulțămesce cu puțin”, „blând, bun și ospitalier”, „credincios și devotat”, „curajios și viteaz în luptă cu dușmanul”. Româncele se disting prin „grație în formele corpului și în mișcări.”

Fotografie cu țărani români din secolul al XX-lea. FOTO:Muzeul Țăranului Român

Enciclopedia Română, volumul 3, publicat în 1904, din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, de dr C. Diaconovich, cuprinde un capitol dedicat României și românilor.

„Cei mai mulți dintre etnografii străini convin întru a admite, că tipul român se aseamănă mult cu cel roman. Partea cea mai mare a R. (românilor-nr) sunt de statură mijlocie, corp mlădios, craniul bine format, față prelungă, profil nobil, ochi expresivi. Părul și ochii sunt de regulă bruni. Româncele se disting prin grație în formele corpului și în mișcări” - astfel începe descrierea românilor.

Autorii precizează că aceste însușiri pot varia „mai mult sau mai puțin”, lucru normal pentru un popor care trăiește pe un teritoriu așa de întins și în condiții economice și sociale diferite.

În ceea ce privește portul, se amintește la bărbați cămașa și la femei ia, făcute din pânză albă și împodobite cu „diferite chidisituri”. După ce se face inventarul tuturor elementelor de vestimentație se concluzionează „Portul R. dovedesce preste tot spirit practic și gust estetic”.

Apoi se trece la o descriere a românilor din punct de vedere psiho-cultural: „R. e muncitor și se mulțămesce cu puțin doue însușiri, care încă au contribuit mult să-l facă atât de resistent față de vicisitudinile timpurilor. Și în punctul acesta excelează femeia română, care nu numai că își îmbracă întreaga casă cu haine făcute de mâna ei, dar dă ajutor bărbatului și la lucrul câmpului”.

În ceea ce privește păstrarea obiceiurilor și a credințelor, autorii Enciclopediei menționează că „e de un conservatorism de fier, o însușire care a contribuit în cel mai înalt grad, ca R. nu numai să nu fie absorbiți de națiunile mai mari, ce-i înconjiură, ci din contră să asimileze fracțiuni din ele, când s-au așezat între R. Religiozitatea românului a fost întotdeauna cea mai bună paveză morală și națională”.

Românul în statistica armatei austro-ungare

Apoi se continuă cu descrierea românului care este „din firea sa blând, bun și ospitalier; credincios și devotat până la moarte prietinului, soțului, superiorului său, în care are deplină încredere; dar nu e lesne credător, nu se încredere decât acelora pe care îi cunoasce din propria experiență”.

Românul este comparat cu „frații săi” italieni și spanioli: „El ține minte atât binele, cât și răul ce i-l faci; și când are prilegiul, le resplătesce. Însă nu e resbunător în același grad ca frații sei, italiani și spanioli.”

Autorii Enciclopediei vorbesc și despre cum sunt românii în război. „Pe cât de bun și drept, pe atât e de curajios și viteaz în luptă cu dușmanul. În armatele naționale sau străine, Românul a fost totdeauna brav ostaș. Eroismul lui e renumit în istorie. În statistica armatei austro-ungare, Românii sunt însemnați în toți anii ca cei dintâiu atât în privința bravurei, cât și a sobrietății sau cumpetului, a perseverenței și a sănătății corporale. Iar purtarea oștirii române pe câmpiile Bulgariei, în 1877-78, a fost pentru toțiu ca o revelațiune a caracterului românesc, moștenit dela străbuni, și a stors admirația lumii”.

Românii în basme, poezii și doine

Enciclopedia amintește de literatura României. „Cum se vede din literatura sa, în natura Românului se află un strat ales de dispozițiuni sufletesci, moștenite din o veche epocă de cultură a străbunilor săi Romani, al căror nume singur el l-a păstrat dintre popoarele romanice”.

Se aduc în discuție basmeleromânești care „se caracterizează prin ideia și simțementul dreptății, prin simpatia pentru întreaga natură, cu deosebire prin iubira și mila pentru ființele slabe și nedreptățite, oameni sau animale, și prin credința în triunful binelui contra răului”. Despre doine se spune că „exprimă iubire, cult pentru viața familiară, un viu simțement de admirațiune pentru frumusețele naturei, dor de țară, speranță, jale, durere și resbunare; și demulte ori un simțăment tainic și adânc, care nu se poate exprima de ajuns, decât prin cântecul dios și melancolic al doinei, iar în limbă prin vorba dorul”.

Nu sunt lăsate la o parte proverbele românești care exprimă o „judecată sănătoasă, o cugetare senină și multă înțelepciune”.

Partea aceasta dedicată românilor se încheie cu un citat din Vasile Alecsandri: „Am multă sperare în acest neam, a cărui adâncă cumințenie e tipărită într-o mulțime de proverbe, unele mai înțelepte decât altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveștile sale poetice și strălucite, ca înseși acele orientale; al cărui spirit satiric se vădesce în nenumăratele anecdote asupra tuturor națiunilor, cu cari s-a aflat în relație; a cărui inimă bună și darnică se arată în obiceiul ospeției, pe care l-a păstrat cu sfințenie de la strămoșii sei; al cărui geniu, în sfârșit, lucesce atât de viu în poesiile sale alcătuite în onoarea faptelor mărețe”.