Meşterul toiegelor pentru ciobani. Povestea oierului care cunoaşte unul dintre cele mai vechi meşteşuguri: „Mulţi domni le pun ornament la ei în casă”
0
La 70 de ani şi având tije care-i susţin bazinul, ciobanul Nicolae Dan, din Turda, urcă dealul cu o energie la care nu te aştepţi, ca să caute crengi pe care să le transforme apoi în toiege pentru confraţii săi ciobani.
Într-o zi ceţoasă de la sfârşitul anului care tocmai s-a încheiat, Nicolae Dan cotrobăie prin magazia de lângă casă. Se uită dacă toiegele din lemn pentru ciobani, sau bote, cum le zice ţăranul ardelean, s-au uscat şi dacă e momentul să le facă modele cu uneltele speciale pe care şi le-a confecţionat singur. „M-am născut cioban. Când eram tânăr nu aveam timp să fac bote, că era mult de lucru. Umblam toată ziua şi noaptea, la muls, la cărat, la tot ce trebuia. Atunci cumpăram şi eu bote de la alţii“, povesteşte Nicolae Dan. Acum le face el pentru alţii. De vreo doi ani s-a apucat de treabă, ca să alunge plictiseala, spune el. „Dacă se merită? Mă urăsc să stau. Asta e o ocupaţie!“, zice el.
Are 70 de ani, patru copii, nouă nepoţi şi şapte strănepoţi. Unii în ţară, alţii în Spania. Părul alb şi mersul îi trădează anii, pentru că trăsăturile feţei, albastrul senin al ochilor şi energia pe care o are nu zic nimic de vârsta sa. Spune că nu poate să lase să treacă nicio zi fără să nu trebăluiască pe lângă casă. Asta în condiţiile în care bazinul său e susţinut de tije metalice. I se măcinau oasele, nu mai ştie numele bolii, doar că medicii l-au operat, i-au pus acele tije şi acum
poate merge.
„Mulţi domni le pun ornament la ei acasă“
S-a născut la sfârşitul celui De-Al Doilea Război Mondial, în Vinţu de Jos, un sat din inima judeţului Alba. A crescut colindând dealurile şi munţii cu oile. A învăţat să trăiască de pe seama lor. Pentru el, oile sunt la fel de importante ca softurile pentru IT-işti. A avut împreună cu fiul său o fermă imediat după Revoluţie, iar când lucrurile n-au mai mers, a vândut-o şi s-a dus în Spania. Tot la oi.
„Necazul te-nvaţă. Dacă ai bunăvoinţă şi faci, faci, dacă nu, nu“, zice bătrânul.
Şi aşa s-a apucat de făcut toiege pentru ciobani, dar şi pentru bătrânii cărora picioarele nu le mai sunt sprijinul de altădată. Le dă prin târgurile de prin satele din regiune, dar şi la Turda - oraşul unde acum trăieşte, la Câmpia Turzii, Poiana Sibiului, iar anul 2015 a fost al doilea când s-a dus, cu maşina, la târgul de la Haţeg, un târg mare unde se adună oameni din mai multe sate şi se vând de toate pentru toţi. „Am lăsat vreo trei toiege la unul care vinde bilete bingo în piaţă (n.r. – la Turda)“, povesteşte bărbatul.
Ciobanii i le cumpără, dar şi „mulţi domni, care le pun ornament la ei acasă“, în amintirea vremurilor trecute. Le place cum arată şi văd în bote o piesă de decor.
„Anul ăsta (n.r. 2015) am dus 50 de bucăţi la Haţeg. Seara am dat câteva, şi dimineaţa, până la 10.00, le-am dat pe toate“, se mândreşte bătrânul.
O botă, 20-30 de lei
Deşi pare simplu de făcut un astfel de toiag, e nevoie de multă răbdare şi de timp. Sunt mai multe lucruri de care trebuie ţinut cont ca bota să-şi slujească bine viitorul stăpân. „Acu doi ani, m-am dus cu cumnatu’ la munte – Dumnezeu să-l hodine, că-i mort – şi atunci am adus vreo 20 de lemne numa’ bune de bote. Le-am făcut forme şi le-am dat un-doi la ciobanii de prin Poiana Sibiului. Poiana Sibiului e o mare comună de oieri, harnici, gospodari“, zice el. Tot în Poiana Sibiului şi-a găsit şi actuala nevastă, a doua, o brunetă cu ochi albaştri, cu tată cioban şi mama băciţă.
Văzând că nu munceşte degeaba, că botele îi aduc cam 20-30 de lei fiecare bucată, s-a tot dus la pădure, a căutat corn pentru toiege – cornul e un arbust care creşte între 5 şi 12 metri, cu scoarţa de culoarea castanei – şi l-a adus acasă. „Le aleg, că nu le găseşti oble (n.r. – drepte), vin cu ele acasă, mă duc unde găsesc lemn de foc, fac foc mare, le călesc de coaja de pe ele, le călesc bine, le oblesc (n.r. – le îndrept), le las să se răcească, ca să rămâie drepte, apoi le las o lună-două ca să se uşte (n.r. – să se usuce)“, explică bătrânul.
După ce le dă jos coaja pe care au căpătat-o, le face modele cu nişte unelte din fier pe care şi le-a confecţionat singur cu flexul.
„După ce le fac formele, dau cu unsoare de porc, apoi cu cărbune negru de fum, din nou cu unsoare, apoi le şterg cu cârpa şi după ce uscă bine, le dau cu un pic de sticlă (n.r. – cu o sticlă spartă, ca să capete luciu), apoi cu şmirghel şi iar cu unsoare. Unsoarea nu lasă apa să intre în ele, să crape lemnul“, continuă el explicaţiile de pe bote sunt frunze de stejar, pe care şi le-a desenat pe foi de caiete de clasă primară.
În magazie le ţine legate câte trei toiege şi după ce le-a făcut modele, ca să nu se îndoaie şi să rămână drepte. Face cam o botă pe zi, fiindcă-l supără spatele şi nu poate sta mult aplecat. În partea de jos a toiagului pune ţeavă de alamă, ca să nu crape lemnul.
Cum a ajuns cioban-şef în Spania
Despre anii petrecuţi în Spania, vreo nouă la număr, zice că „o fost treburi faine“. „De ce m-am dus? Păi, dacă toată lumea o mers... Hai să mă duc să văd şi eu! În viaţă, mi-o plăcut să mă duc să văd lumea“, povesteşte Nicola, cum îl strigau spaniolii. A muncit luni bune în provincia Huesca din nord, din apropierea Munţilor Pirinei, provincie situată lângă Zaragoza, al cincilea oraş al Spaniei.
Nu ştia limba şi i-a fost greu până s-a acomodat. „Până o venit doi români, unul din Moldova, altul din Maramureş. Ăla din Moldova era atâta de mutalău. Nu puteai scoate o vorbă de la el“, îşi aminteşte Nicolae Dan. Spaniolul la care lucra avea două rânduri de case, cea unde se afla ferma era cea de vară. Acolo avea casă mare, cu piscină, şi o fermă cu o mie de oi, zece găini şi zeci de iepuri un pic mai mari decât pumnul, care stăteau printre oi. „Spaniolul mulgea oile la aparat, ca şi vacile. Avea vreo 300 de oi de lapte, altele erau sterpe, altele fătau“, îşi aminteşte bătrânul cioban.
A lucrat la mai mulţi patroni de ferme, cum le zice bătrânul Nicolae, ferme de oi şi vaci, iar despre unul dintre ei îşi aminteşte că a fost cam zgârcit: l-a plătit cu 600 de euro într-o lună. Asta în condiţiile în care dădea circa 100 de euro pe mâncarea pentru două-trei zile. „Era scump tare, triplu faţă de oraş“, zice el. A plecat de acolo cu trenul, vreo 800 de kilometri, apoi a lucrat la cules de caise, şi apoi iar la oi şi a ajuns cioban-şef.
La fermierii spanioli îi place modul de organizare în cooperative – nu ca acelea de la noi, din vremurile comuniste – unde tot ce se câştigă se împarte între ei. „Sunt foarte organizaţi. Mieii îi dau cu contract“, zice Nicolae Dan. Nu-i prea place însă cum sunt hrăniţi mieii care, din a treia zi, mănâncă un fel de făină, iar după câteva săptămâni, nu-i poţi ridica de jos de graşi ce sunt. „Nu au un gust aşa intens, nu au grăsime, sunt crescuţi forţat. Nu au aşa gust ca la noi“, povesteşte fostul cioban.
Mai puteţi citi:
Comoara de aur din Cluj, ascunsă în beciul unei case vechi de aproape un secol şi găsită din pură întâmplare. Trei oameni au descoperit, în timpul unui studiu geotehnic, un vas cu monede de aur îngropat în beciul unei case din zona centrală a Clujului. Le-au predat autorităţilor fără să stea pe gânduri. Valoarea în bani a celor 22 de monede găsite este undeva la 7.000-8.000 de euro.
Se încarcă comentariile...
