De ce credem în teoriile conspiraţiei despre COVID-19 şi cum ne putem „imuniza” împotriva ştirilor false
0
Lipsa de încredere în autorităţi şi nivelul scăzut de educaţie ne fac să fim vulnerabili în faţa teoriilor conspiraţiei în ceea ce priveşte pandemia de COVID-19. Viorela Dan, cercetătoare la Universitatea Ludwig-Maximilians din München, arată că o contribuţie importantă o are modul în care sunt redactate ştirile false şi ne explică cum să detectăm acest tip de ştiri.
Viorela Dan, cercetătoarea care a scris unul dintre articolele citate de portalul european dedicat luptei împotriva dezinformării – EU vs Disinfo – în bilanţul anului 2021 cu privire la cele mai importante contribuţii academice la combaterea ştirilor false a explicat pentru „Adevărul” de ce avem tendinţa de a crede cele mai năstruşnice teorii despre infectarea cu virusul SARS-CoV-2 şi pandemia de COVID-19.
Adevărul: Care sunt ultimele descoperiri relevante ale cercetătorilor cu privire la motivele pentru care suntem vulnerabili în faţa ştirile false/teoriilor conspiraţiei cu privire la pandemia de COVID-19?
Există cel puţin două motive pentru care credem în mod eronat că anumite ştiri false şi teorii conspiraţioniste sunt adevărate – indiferent dacă este vorba despre COVID-19 sau despre un alt subiect. Acest lucru se întâmplă, în primul rând, din motive înrădăcinate în noi, ca oameni, cum ar fi lipsa de încredere în anumite grupuri profesionale (de exemplu, în medici sau politicieni) şi nivelurile scăzute de educaţie. În al doilea rând, atracţia ştirilor false şi teoriilor conspiraţioniste poate fi explicată cu referire la modul în care acestea sunt redactate şi distribuite. În ceea ce priveşte al doilea motiv, există cinci proprietăţi capabile să explice de ce cădem pradă afirmaţiilor false sau parţial false.
Care sunt acestea?
O primă proprietate cheie a dezinformării este valenţa sa negativă. Dezinformarea abordează probleme controversate şi pretinde să dezvăluie lucruri pe care elitele încearcă să le ascundă publicului larg. Din considerente evolutive, avem tendinţa să acordăm o atenţie deosebită evenimentelor negative. Din epoca de piatră până în ziua de azi, şansele de supravieţuire erau mari pentru cei care îşi cercetau împrejurimile încercând să identifice pericole. Prin transmiterea cunoştinţelor astfel dobândite celor apropiaţi, aceştia puteau fi, de asemenea, protejaţi. Cei care distribuie neadevăruri pot să pretindă că au recunoscut pericolul şi au simţit că au obligaţia de a transmite aceste „cunoştinţe” altora. O altă caracteristică relevantă a dezinformării este că oferă o explicaţie simplă a fenomenelor complexe, sugerând o secvenţă temporală de cauză şi efect care este, totuşi, incorectă.
Daţi-ne un exemplu, vă rog!
Teza conform căreia vaccinul împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei (vaccinul ROR) provoacă autism la copii oferă o explicaţie simplă pentru o boală complexă (o explicaţie care este în acelaşi timp eronată). Adevărul este mult mai complex şi mai greu de digerat. În plus, dezinformarea este convingătoare pentru că ceea ce ni se prezintă este înfăşurat într-o poveste captivantă. Acest lucru ne permite să înţelegem uşor ce se pretinde. Când ne cufundăm într-o poveste, devenim creduli, mai uşor de convins. O poveste despre un copil sănătos despre care se spune că, după o vaccinare ROR („dacă A”), a dobândit autism („atunci B”) este mai captivantă decât simpla afirmaţie că vaccinarea ROR ar provoca autism (ceea ce nu este adevărat). Această relaţie cauzală, deşi falsă, este mult mai uşor de înţeles decât o explicaţie complexă conform căreia autismul este cauzat de mai mulţi factori şi că vaccinul ROR nu se numără printre ei. Ca oameni, noi toţi preferăm modele mentale complete, chiar dacă acestea sunt deficitare.
Am vorbit până acum despre două proprietăţi cheie ale dezinformării, care sunt celelalte?
Într-adevăr, trei alte proprietăţi trebuie luate în considerare. Dezinformarea pretinde adesea că are „dovezi” pentru afirmaţiile făcute, de exemplu poze sau înregistrări video. Desigur, aceste „dovezi” sunt fabricate, manipulate sau rupte din contextul original. Folosind exemplul deja menţionat, cei care pretind că vaccinarea ROR cauzează autism prezintă înregistrări video cu copii care par sănătoşi înainte de vaccin şi autişti după.
Astfel de înregistrări, deşi manipulate, par reale, pentru că avem tendinţa să credem că un film video sau o imagine sunt la fel de „adevărate” ca ceva ce am văzut cu ochii noştri.
Demn de menţionat este şi faptul că dezinformarea beneficiază de faptul că se răspândeşte rapid şi pe scară largă în reţelele sociale, de exemplu pe Facebook, WhatsApp sau YouTube. Acest lucru e cauzat de faptul că oamenii tind să transmită mai departe mesaje negative sau emoţionale (de exemplu, cele care i-au revoltat). Dezinformarea îndeplineşte aceste criterii. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, răspândirea pe scară largă a dezinformării influenţează pozitiv estimarea noastră cu privire la valoarea de adevăr a unei afirmaţii. Simpla repetare a unei teze greşite creează aşadar impresia că mulţi oameni sunt de acord cu acea teză, sugerând că aceasta este adevărată şi că şi noi putem fi de acord cu ea. Aceasta este o iluzie.
Care este cea de-a cincea caracteristică a dezinformării?
O ultimă caracteristică cheie a dezinformării este tendinţa sa de a confirma felul în care grupul ţintă concepe lumea. În felul acesta, dezinformarea aterizează pe un teren fertil. Dacă eu, de exemplu, cred că nu putem avea încredere în oamenii de ştiinţă, atunci devin o ţintă uşoară pentru teza că vaccinările sunt dăunătoare. Pe lângă asta, dezinformarea ajunge la noi prin intermediul prietenilor sau cunoştinţelor. Asta contează pentru că avem tendinţa să credem că prietenii/cunoştinţele spun adevărul. În plus, tindem să credem afirmaţiile care confirmă viziunea noastră despre lume.
Ce aţi recomanda pentru „imunizarea” în faţa ştirilor false?
Abordarea primului set de factori, cei înrădăcinaţi în noi ca oameni, necesită timp şi resurse. Sigur că trebuie să ne ocupăm de asta, dar va dura mult până când vom vedea roadele. Strategia discutată cel mai des de cercetători implică creşterea nivelului de alfabetizare digitală a oamenilor – de exemplu prin predarea acestei discipline în şcoli. O astfel de strategie poate fi de ajutor, dar pe termen lung. Pe termen scurt, ar fi mai util să acordăm atenţie modului în care afirmaţiile false sunt făcute şi să atragem atenţia oamenilor asupra proprietăţilor tipice ale ştirilor false şi ale teoriilor conspiraţiei – cele cinci proprietăţi discutate mai sus.
Ne puteţi da un exemplu?
Desigur. Să zicem că găsim pe pagina unui prieten de pe Facebook o ştire de pe un site care pretinde că un cercetător a descoperit că „vaccinul Pfizer nu protejează împotriva variantei Omicron”. Să presupunem mai departe că în acea ştire este dat numele cercetătorului, poza lui şi detalii despre aşa-zisul studiu pe care acesta l-a făcut. Să zicem că această ştire pare adevărată şi că, la prima vedere, nimic nu indică faptul că această ştire e falsă şi că scopul ei este să atragă oamenii către o teorie a conspiraţiei.
Cum procedăm pentru a obţine indicii cu privire la cât de adevărată/falsă este ştirea în cauză?
Aceasta nu este o sarcină dificilă, dar necesită să privim îndeaproape ştirea. Desigur, mulţi oameni nu sunt suficient de interesaţi de subiect să facă acest lucru sau nu fac asta pentru că le este de multe ori „peste mână” (de exemplu, când văd ştirea în metrou sau stând la coadă la casa de marcat din supermarket). Sper însă că suntem dispuşi să facem un pic de muncă de investigaţie pentru a verifica ştiri care ar putea avea un impact direct asupra deciziilor majore precum cea referitoare la vaccinul anti-COVID-19.
Cei care distribuie ştiri false si teorii conspiraţioniste devin din ce în ce mai pricepuţi pe zi ce trece. De aceea, deşi în trecut ar fi fost posibil să recunoaştem că o ştire nu este reală bazată pe aspectul neîngrijit, acest lucru nu mai este posibil astăzi. Ştirile false îşi dau toată silinţa să imite ştirile reale, autorii folosesc expresii similare cu cele ale jurnaliştilor şi designul este de multe ori similar cu cel ale ziarelor reale; unele ştiri false sunt prezentate ca şi cum ar fi apărut într-un ziar apreciat (de exemplu, prin însuşirea siglei, a fontului etc.). Cel mai simplu lucru pe care îl putem face este să accesăm site-uri de ştiri în care avem încredere. De exemplu, putem accesa adevarul.ro. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: S-a scris despre asta in presa serioasă, pentru care lucrează jurnalişti capabili să verifice dacă studiul in cauză chiar există? Dacă nu, atunci probabil pentru că jurnaliştii au stabilit că afirmaţia este, de fapt, falsă. Spus altfel, putem delega această sarcină jurnaliştilor în care avem de încredere.
Dacă vrem să parcurgem noi înşine toţi paşii, putem să ne uităm de unde vine ştirea. Am auzit vreodată de acest site de ştiri? Cine a scris articolul? Chiar există această persoană? De exemplu, am putea verifica dacă persoana respectivă are un cont pe Facebook sau o pagină personală de net. Ce găsim atunci când căutăm pe Google autorul articolului? Dacă găsim doar foarte puţine rezultate, atunci probabil că persoana respectivă nu există. Ce se întâmplă dacă încercăm sa găsim pe Google numele cercetătorului în cauză? Reuşim să găsim pagina de net a unei universităţi în care profilul lui este inclus? Dacă nu, atunci este posibil ca omul de ştiinţă în cauză să fi fost inventat pentru ştirea falsă. Chiar există jurnalul academic în cauză? Care este reputaţia sa? Nu putem avea încredere într-o revistă de specialitate inexistentă sau într-una cu o reputaţie proastă.
Cine este Viorela Dan
Locuieşte în Germania de aproape 20 de ani. A venit cu o bursă Erasmus pentru şase luni fără nicio intenţie de a se stabili aici. A vrut să înveţe limba germană, după care plănuia să se întoarcă în România. „Până la urmă, lucrurile au evoluat altfel. Cine a învăţat limba germană ştie că durează mai mult de şase luni. În cazul meu, a durat cam un an, un an şi jumătate. Iniţial, decideam la fiecare şase luni dacă mai vreau sa rămân aici sau nu. Timpul a trecut foarte repede şi după câţiva ani am încetat să mă întreb dacă mai vreau sa rămân sau nu. Acum mă simt aici ca acasă.”, detaliază Viorela Dan. A studiat în Thuringia, şi-a făcut doctoratul în Berlin şi acum, ca postdoc în München, se pregăteşte pentru o carieră de profesor universitar în Germania.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Ingredientele ideale ale teoriei conspiraţiei: un complot, Ziua Judecăţii şi un „ţap ispăşitor”
Se încarcă comentariile...
