Cum ne sabotăm singuri fără să ştim. „Avem nevoie să ne vindecăm după mult prea mulţi ani de abuz emoţional“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Oamenii se obişnuiesc mai greu cu binele. Îşi amintesc mai repede un reproş, iar o laudă, mult mai greu. Psihologul Domnica Petrovai spune că mintea omului are o predispoziţie pentru informaţia negativă, se protejează şi se apără mai mult. Iar românii au în spate o moştenire grea, un amestec de manipulare, neîncredere, suspiciune şi abuz emoţional.

Cu o experienţă de peste 20 de ani în consilierea şi psihoterapia familiei, Domnica Petrovai spune că „relaţiile proaste sunt o dovată a istoriei dureroase pe care o avem“ şi acestea afectează prezentul, modul în care trăim, gândim şi cum reacţionăm când apare o problemă.

„Prea mulţi adulţi sunt vigilenţi la greşelile celorlalţi care adesea sunt doar interpretări şi judecăţi“, susţine aceasta.

A fondat compania Mind Education Health şi e autoarea primului curs online pentru cupluri. Activează şi ca trainer, consultant pentru companii private care susţin relaţiile sănătoase la locul de muncă.

image

Domnica Petrovai (foto în dreapta, credit foto: arhivă personală) explică, într-un interviu pentru „Adevărul“, cum ne sabotăm singuri fără să ştim, ce efecte nebănuite au, peste ani, cuvintele părinţilor, dar şi felul în care gândim.

Conştientizează românii că vorbele pe care le rostesc au putere?

Vorbele au puterea să rănească sau să exprime preţuirea când le dăm noi o putere. Când depindem atât de mult de validarea externă, de ce spun alţii despre noi, de ce cred alţii despre noi.

Cred că noi românii avem nevoie să ne vindecăm după mult prea mulţi ani de abuz emoţional, manipulare, neîncredere şi suspiciune, lipsă de identitate şi autonomie. Relaţiile proaste sunt o dovată a istoriei dureroase pe care o avem. Care ne afectează prezentul. Cum trăim. Ce gândim. Cum reacţionăm când apare o problemă.

Prea multă nesiguranţă şi critică de sine duce la o mare vigilenţă la vorbele celorlalţi sau prea multă nesiguranţă înseamnă un perfecţionism şi faţă de ceilalţi. Prea mulţi adulţi sunt vigilenţi la greşelile celorlalţi care adesea sunt doar interpretări şi judecăţi. Este tot o formă de distragere a atenţiei de la propria noastră persoană. Cine suntem noi, ce vrem de la viaţă, care sunt valorile după care vreu să trăiesc.

Puterea o avem noi în curajul de a fi vulnerabili şi în încrederea de a ştii cine eşti, puterea nu o pot avea vorbele. Vorbele sunt gânduri. Gânduri produse de minte. O minte nesigură, înfricoşată, temătoare sau furioasă produce multe gânduri negative. Noi nu suntem gândurile noastre şi nici gândurile celorlalţi. Sigur, nu trebuie să cădem în extrema de a deveni hipersensibili şi a evita feedback-ul negativ. Avem nevoie de el şi cu el evoluăm. Însă putem primii un feedback negativ când avem încredere în noi şi încredere în cel care ni-l oferă.

„DEPINDE CU CE CUVINTE AI FOST OBIŞNUIT“

Oare de ce refuză unii să se încreadă în puterea cuvintelor?

Uneori, când îţi este inconfortabil cu un adevăr, fugi, eviţi, îl negi. Adesea alegem familiaritatea. Depinde cu ce cuvinte ai fost obişnuit, acasă cu părinţii, bunicii, la şcoală. Pentru mulţi noutatea este inconfortabilă şi refuză noul, fie el exprimat în cuvinte. Este ca şi cum nu ţi s-a spus aproape niciodată te iubesc în copilărie şi acum ţi se pare ciudat, neobişnuit, nenatural să îl auzi. Îţi este greu să-l foloseşti. Să să-l primeşti. Însă omul are nevoie şi de cuvinte şi de gesturi. Altfel lăsăm loc interpretărilor.

Dacă unii ar şti cu adevărat însemnătatea cuvintelor „te iubesc“, „mulţumesc“ sau „iartă-mă“ le-ar mai rosti la fel de uşor/mecanic?

Da, oamenii se obişnuiesc mai greu cu binele, însă atunci când încep să aibă încredere, să se simtă apreciaţi, iubiţi, doriţi, dau ce primesc.

Încrederea într-o relaţie apropiată, cum este cea de cuplu se reclădeşte atunci când simţi că celuilalt cu adevărat îi pare rău că ne-a rănit, că suntem importanţi pentru el/ea şi că vrem să reparăm şi ne cerem iertare. Atunci „iartă-mă“ are o altă valorare. Când este despre empatie, asumare şi schimbare. Dacă auzi „iartă-mă“ şi celălalt repetă aceaşi comportament, deşi ştie că răneşte atunci cu greu mai ai încredere în cuvinte. Înţelegi că sunt doar vorbe spuse ca să scape de pedeapsă, de vină, fără să le simtă cu adevărat. Şi aşa se pierde valoarea lor. Ca şi cu loialitatea sau prietenia. Nu poţi vorbi de ea dacă nu sunt gesturile concrete, reale.

Poţi spune „mulţumesc“ când ştii să apreciezi, când te apreciezi pe tine şi eşti recunoscător pentru ce primeşti şi ce oferi. Devine naturală iubirea, aprecierea, iertarea.

„MINTEA OMULUI ARE O PREDISPOZIŢIE PENTRU INFORMAŢIA NEGATIVĂ“

De ce e mai uşor să jigneşti decât să lauzi?

În primul rând pentru că mintea omului are o predispoziţie pentru informaţia negativă, se protejează şi se apără mai mult. Şi aprecierea, lauda nu are un impact atât de mare.

Ne aducem aminte un reproş, o jignire, însă cu greu o apreciere.

Ştiinţa ne spună că avem nevoie de cel puţin 5 până la 10 aprecieri pentru un feedback negativ pentru ca relaţia să nu se rupă. În al doilea rând, contextul în care trăim, multe schimbări, incertitudini, impredictibilitate, nesiguranţă, ne face pe toţi mai vigilenţă, mai atenţi şi, în consecinţă, mai reactivi. Răspunde mai rapid la un atac perceput, decât să observăm un gest frumos şi să lăudăm, să apreciem.

Adesea oamenii nu mai văd, nu mai percep lucrurile frumoase şi bune, pentru că implică mai mult efort şi prezenţă. A fi prezent mental şi emoţional acum este mult mai dificil cu atât de multe informaţii care ne bombardează zilnic.

Putem vorbi de o înclinaţie naturală spre rău/violenţă?

Omul este bun însă în acelaşi timp vulnerabil. Vulnerabilitatea şi intimitatea în relaţii este foarte dificilă. Şi lipsa de siguranţă şi încredere în relaţiile apropiate, cu părinţii, fraţi/surori, colegi, prieteni, îl face şi mai vulnerabil. Şi atunci se apără şi se protejează de ceilalţi. Atunci pare că reacţionează cu răutate şi violenţă. Omul răspunde adesea la violenţă ori prin atac – critică, jigneşte, ori fugă, evitare – îi e teamă de confuntare, se refugiază în muncă, grija faţă de copii, mâncare, calculator sau se subjugă violenţei. Adesea omul pare nemulţumit, nesigur, iresponsabil, în grabă şi nefericit. Ar fi un moment bun să devenim conştienţi de faptul că starea de bine este în controlul nostru şi că este important să ştim ce vrem. Vrem mai mult, mai bine, şi la ce ne foloseşte acest mai mult şi mai bine dacă tot ne simţim nemulţumiţi.

De ce în unele familii educaţia se face cu violenţă verbală, nu cu îndemne pozitive?

Cred că în multe familii există violenţă verbală şi agresiune pentru că aşa sunt obişnuiţi să relaţioneze. Au avut parte din păcate de abuz emoţional, pedeapsă, respingere sau abandon. Fără căldură, afecţiune, înţelegere, empatie. Pentru că nu au trăit-o.

A trata un om care reacţionează agresiv cu agresivitate înseamnă doar că îi întăreşti o convingere că doar cu agresiunea rezolvi problemele.

Cu toţii însă tânjim după afecţiune, acceptare şi iubire. Ca să foloseşti îndemnele pozitive, blândeţea şi cuvintele de apreciere, ai nevoie să le primeşti. Să te obişnuieşti cu ele. Binele se învaţă greu. Mulţi îl resping pentru că le este străin. Nu-l înţeleg. Şi este nevoie de timp pentru a te simţi în siguranţă, să ştii să ceri fără să răneşti, să ştii să ai conversaţii dificile fără jigniri şi atac la persoană sau critică. Oamenii au nevoie de relaţii bune, asta ne dă o stare de bine. Relaţiile bune. Avem nevoie însă de ele ca să ne fie bine şi să dăm bine şi celor din viaţa noastră.

Oamenii atacă când se simt ameninţaţi sau se simt în pericol sau este modelul pe care l-am trăit. Să ne oferim alte modele de relaţii. Fără să fim punitivi, să ne pedepsim unii pe ceilalţi. În forme diferite. Pedeapsă este şi că nu vorbesc cu tine pentru că m-ai supărat, sau pedeapsă înseamnă şi că te compar cu ceilalţi sau îţi spun că sunt dezamăgit de tine.

„TREBUIE SĂ FIU PERFECT PENTRU A FI IUBIT“

Cât de mult contează în ochii unui copil (şi în viitorul lui) atunci când un părinte îl încurajează când a greşit şi nu-l ceartă (jignindu-l)?

Copilul are nevoie să se simtă în siguranţă când învaţă lucruri noi, pe care, firesc, încă nu le ştie sau comportamente noi pentru care are nevoie de timp să le înveţe. Auto-controlul este o abilitate pe care copilul o exersează şi o învaţă în timp, până la aproximativ 24 de ani. Asta înseamnă că are nevoie de înţelegerea şi sprijinul părinţilor şi a altor adulţi.

Copilul nu învaţă din critică, vigilenţă faţă de greşeală şi pedeapsă. Îi va fi frică şi va învăţa nesiguranţa. Copilul are nevoie să ştie că adultul este alături de el, că poate conta pe el, că este apreciat pentru efortul, perseverenţa şi progresele lui. Aşa va învăţa că efortul lui are rezultate.

Însă doar dacă simte acceptarea necondiţionată a părintelui şi profesorului. El este valoros indiferent ce cum se simte, ce ştie sau încă mai are de învăţat sau înţeles: „Mă bucur să te văd mulţumit de tine! Ai muncit atât de mult pentru biologie!“. Feedback-ul, aprecierea să fie despre el şi pentru el. Nu pentru noi. El are nevoie să se simtă bine cu el, să se simtă sprijinit. Copilul nu trebuie să ne mulţumească pe noi, efortul lui este al noi şi nu al meu ca şi părinte. El să simtă însă tot sprijinul nostru. Necondiţionat. Să se simtă protejat, să simtă autoritatea şi puterea părintelui. Bună şi înţeleaptă.

Cearta sau critica este un atac la persoană şi duce la şi mai multă nesiguranţă. Copilul învaţă când îi este greu, are un disconfort şi părintele este alături de el. Jignirile, critica sunt abuzive şi scad încrederea copilului în el. Şi începe să îşi formeze o opinie despre el în acord cu aceste gânduri - «nu sunt suficient de bun», «trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi ca să mă simt valoros», «dacă ceilalţi m-ar cunoaşte cu adevărat nu m-ar plăcea», «dacă greşesc înseamnă că nu sunt bun, sunt defect», «este inacceptabil să greşeşti, trebuie să ai succes ca să fii iubit şi plăcut», «este ruşinos să greşeşt», «trebuie să fiu perfect pentru a fi iubit».

Identitatea şi încrederea copilului în el, cine este el, cât de valoros, vocea lui, depinde de cum vorbeşte şi se poartă părintele cu copilul. Vocea interioară, ce gânduri are despre el şi lume, este profund influenţată de părinte. Să gândescă că este bun, demn de iubire necondiţionată, că este vulnerabil, că uneori simte teamă, frică, nesiguranţă, ruşine, furie, tristeţe şi că este uman şi firesc să simtă toate aceste lucruri. 

Are dreptul să se simtă cum se simte. Să simtă că are dreptul să-şi piardă controlul fără să-i fie teamă că va fi pedepsit, certat - pentru încrederea copilului în el, cum reacţionează părintele când îi este greu, când nu ştie, când reacţionează nepotrivit din punctul de vedere al părintelui.

Orice comportament ascunde o nevoie a copilului şi copilul exprimă adesea indirect ce îşi doreşte. Când părintele îl ceartă pe copil sau îl critică pentru că a greşit, atunci copilul crede despre el că el are o problemă, că nu este în stare, că nu e bun. Sunt atât de multe de înţeles pentru un copil, e firesc să aibă nevoie de toată înţelegerea şi sprijinul părintelui. Să înveţe limitele şi graniţele sănătoase într-o relaţie. Amânarea recompenselor imediate, toleranţa la disconfort sunt esenţiale pentru dobândirea auto-controlului copilului. Şi fără auto-control şi autonomie copilului îi este greu să aibă încredere în el. Însă ori de câte ori are un disconfort indiferent cum îl exprimă, copilul are nevoie de acceptare necondiţionată pentru cine este, de confort emoţional şi limite pentru modul în care exprimă disconfortul. Să nu rănească sau să nu se rănească.

Vocea interioară, ce gândeşte despre el, am spus depinde de cum vorbesc părinţii cu el. Când copilul învaţă critica de sine, asta nu dezvoltă, ci dimpotrivă răneşte şi aduce şi mai multă suferinţă în viaţa lui. Un copil cu încredere, este un copil capabil să facă faţă momentelor dificile, să nu renunţe când este greu, să fie confortabil cu emoţiile lui – furia, frica, tristeţea şi confortabil cu emoţiile celuilalt. Învaţă să fie responsabil când simte compasiune pentru el, nu critică şi pentru ceilalţi. Şi să-şi asume ce face, să simtă empatie şi să-şi ceară iertare.

Va învăţa asta numai dacă şi părintele îşi cere cu adevărat iertare.

Modul în care un copil se simte alături de părinţi, dacă se simte în siguranţă, are încredere sau nu are impact pentru tot restul vieţii lui. Cu greu o convingere cum este „Nu sunt suficient de bună!“ sau „Oamenii te părăsesc la un moment dat. Trebuie să te descurci singur în viaţă“-  se va schimba uşor. După mulţi ani de reflecţie, conştietizare şi efort de schimbare. Pentru că modul în care gândim despre noi ne influenţează modul în care percepem lumea, cum interpretăm gesturile celorlalţi, cum ne simţi şi ce alegeri facem. Ce credem despre noi. Şi toate par adevăruri, însă sunt doar convingeri pe care le-am învăţat ca mod de adaptare la experienţele timpurii de viaţă.

Să le oferim copiiilor şansa de a fi eliberaţi de o povară atât de grea cum este o minte rigidă, inflexibilă, critică şi care ne aduce atât de multă durere şi suferinţă.

Mai puteţi citi:

Psiholog, despre fotografiile cu banane făcute la un bal al bobocilor din Cluj: Sunt prea mulţi adolescenţi fără sprijin pentru a înţelege ce înseamnă intimitate

O relaţie proastă dintre adolescent şi părinte şi lipsa unei educaţii sexuale centrate pe ce înseamnă intimitate şi sexualitate pot duce la expuneri publice şi comentarii abuzive, este de părere psihologul Domnica Petrovai.

 

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite