Povestea ultimului meşter de pe malul Borcei. Nenea Sandu, omul care dă viaţă fierului:  Dacă nu ai talent, nu poţi să faci meseria asta

Nenea Sandu, meşterul fierar FOTO I.S.

O bucată de fier care spune o poveste doar celor ce ştiu s-o asculte, un ciocan şi multă măiestrie. După câteva ore de meşteşugit iese o unealtă agricolă tocmai bună la grădinărit şi care se păstrează câteva generaţii.Aceasta e cartea de vizită a lui nenea Sandu, ultimul fierar din Călăraşi, om încercat de vremuri, dar care nu se dă bătut şi îşi face meseria cu pasiunea şi cu demnitate.

Mesteşugarii fierari sunt tot mai rari. În micile lor ateliere, fierarii confecţionează sau repară tot felul de obiecte, de la potcoave de cai până la unelte agricole sau elemente de fier pentru construcţii. Este o artă pe cale de dispariţie deoarece nu au cui să transmită ceea ce au învăţat, interesul pentru acest mesteşug fiind destul de scăzut.

 „Am dus mai departe această artă învătaţă de la meşteri pricepuţi, dar am o mâhnire. Astăzi, nimeni nu mai pare interesat. Unul dintre băieţii mei este priceput, parcă mi-ar călca pe urme, dar tehnologia, calculatoarele şi maşinile îl atrag mai mult. Are un atelier auto, recondiţionează şi motociclete, însă la fierărie nu cunoaşte meserie ca mine”, spune mesterul fierar. Nenea Sandu e mândru de meseria pe care şi-a ales-o şi recunoaşte că face face parte din etnia romă.

 În Călăraşi, pe nenea Sandu îl cunoaşte toată lumea. Locuieşte de o viaţă pe Bd. Republicii, iar acolo are şi atelierul. Chiar dacă este bolnav, în urmă cu mai bine de 40 de ani a suferit un accident de muncă, optimismul şi dorinţa de a munci în continuare nu-i dau pace. Face unelte agricole, ajustează piese pentru maşini, iar călărăşenii îl apreciază. În vârstă de 65 de ani, nenea Sandu spune că fierăritul i-a intrat în sânge de când era copil. A învăţat de la diverşi meşteri, a stat în ateliere alături de ei, iar mai târziu şi-a deschis acasă o mică afacere. Lucrează încă de pe vremea lui Ceauşescu şi spune că nu poate renunţa la această pasiune. 

La fel de bun ca un inginer

„ Sunt bolnav, am probleme cu coloana în urma unui accident de muncă, lucram la Prefab şi am fost prins între nişte tuburi, dar nu m-am lăsat învins de supărări. Atelierul este viaţa mea, pentru că eu nu pot să stau. Toată viaţa am alergat şi am câştigat cinstit un bănuţ. Mie mi-a plăcut mult această meserie, am calificare de maşinist prefabricate din beton, unde am şi lucrat până a intervenit accidentul, dar, fără să mă laud, eram în acea perioadă la fel de bun ca un inginer de pe şantier. De ce? Pentru că mi-a plăcut să învăţ, să aflu cât mai multe şi am avut ambiţia de a fi cel mai bun. Cine vine la mine în atelier ştie că nu fac treabă de mântuială. 30, 50 sau 100 de lei sunt bani pe care îi câştig lucrând în atelier. Uneori mai mult, alteori mai puţin. E bun oricât ar fi. Am o mulţumire: ce-mi iese din mână nu are moarte, lucruri trainice”, povesteşte nenea Sandu.

Deşi se sprijină într-un baston, pentru că durerile de picioare sunt la ordinea zilei, fierarul din Călăraşi spune că aşa este cel mai fericit. Are palmele bătătorite şi înnegrite de atâta muncă, dar în fiecare dimineaţă se trezeşte cu gândul la atelier. “ Cel mai bine stau în picioare decât întins în pat. Nu-mi place să-mi plâng de milă. Cât vrea Dumnezeu, atât mă ţine. Secretul meu e munca şi mişcarea zilnică“, spune pensionarul.

Pensie de 640 de lei

În atelier la nenea Sandu te pierzi printre fiare, unelte de lucru, menghine, cuptor pentru ars şi chei de toate mărimile. Le ştie pe toate pe de rost, iar când lucrează îi place să fie singur, să nu-l deranjeze nimeni. Spune că atunci simţi fierul, iar între meşter şi bucata care urmează să fie prelucrată se naşte o legătură. „Dacă nu ai talent, nu poţi să faci meseria asta.

Trebuie să pui suflet, eu aşa am fost toată viaţa. Nevastă-mea mă ştie, numai fiare am visat”, povesteşte zâmbind. La poartă îl găseşti de dimineaţă şi până seara. Când nu are de lucru, stă pe scaun în faţa atelierului şi trage cu sete dintr-o ţigară, alături de cana de cafea. Are buzunarul plin cu medicamente pentru că durerile de picioare nu-i dau pace, dar nu se plânge de nimic. Are o pensie de 640 de lei, dar spune că se descurcă. „ Banul nu este aşa de important, la mine a contat pasiunea şi sunt mulţumit că toată viaţa am făcut ce am vrut.  Mi-am făcut un nume, cine nu-l cunoaşte pe Sandu Fieraru?. Eu doar mă uit la o piesă care trebuie recondiţionată şi spun din start, pot sau nu s-o fac. Ce-i drept, cam pe toate reuşesc să le duc la bun sfârşit“, spune nenea Sandu. 

Ucenic la cei mai buni meşteri

Când a început ucenicia, tatăl său, văzându-l interesat de meserie l-a purtat peste tot cu el.  Aşa a ajuns în tinereţe să potcovească toţi caii de la Herghelia din Jegălia ori să meşterească la trăsuri, şarete şi căruţe. A avut chiar posibilitatea să lucreze în Italia, după Revoluţie, să creeze caleşti, dar boala l-a împiedicat să plece. “A venit italianul la mine acasă, aici în Călăraşi, i-am dat probă de lucru şi a fost foarte încântat.

Am cerut să-mi facă un atelier cu de toate, ca la carte, dar apoi mi-am dat seama că e prea departe să plec. Sunt bolnav, ce-mi trebuie străinătate? Rămân legat de atelierul meu de la poartă, aici am amintiri, aici mi-am trăit viaţă.. Dacă ar putea fierul să vorbească? Munca mi-a dat putere şi m-a călit ca să uit de necazuri “, povesteşte nenea Sandu.