Mărturii despre condiţiile cumplite de detenţie în comunism: „Ni s-a interzis clasicul duş timp de 4 ani”
0
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, director al ziarului Dreptatea, arestat în iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău şi judecat în procesul liderilor PNŢ, a povestit în memoriile sale condiţiile de detenţie pe care le-a îndurat.
Nicolae Carandino a fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galaţi şi Sighet, a fost trimis apoi cu DO (n.r: domiciliu obligatoriu) în Bărăgan.
Avea să fie eliberat abia în 1964. Fragmente din N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste, Ediţie îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeş, Fundaţia Academia Civică, 2017, u fost publicate pe site-ul memorialsighet.ro. Scriitorul povesteşte condiţiile din celulă şi cum, timp de 4 ani, li s-a interzis banalul duş:
„Regimul n-a fost din prima clipă brutal. La început a fost o perioadă de acomodare, în care cobaii erau studiaţi în cuşcă şi în care „secretul“ era păzit cu severitate absolută. Fusesem adăpostiţi într-o aripă a închisorii, prevăzută cu o curte interioară, dar fără legătură funcţională cu restul clădirii. Pentru a evita să fim văzuţi sau să comunicăm în vreun fel cu exteriorul, ni s-a interzis clasicul duş săptămânal al închisorilor. Iar interdicţia a durat patru ani cât am ocupat, la Galaţi, această aripă. În tot acest răstimp nici unul dintre noi nu a văzut apă decât în cana de 3-400 gr. care ni se punea zilnic la dispoziţie şi din care trebuia să bem, să ne spălăm şi să ne clătim vreo rufă.
La instalarea în celule am putut schimba câteva vorbe între noi: impresii de la proces, indignări şi speranţe, planuri de viitor…
Apoi am fost aşezaţi la rând, în celularul de pe stânga coridorului: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, eu, Radu Niculescu-Buzeşti, colonelul Stoica, Camil Demetrescu, Piky Pogoneanu şi Ilie Lazăr.
Celulele erau mai curând întunecoase. Primeau lumină de la o ferestruică situată sus, aproape de plafon, şi prevăzută cu gratii. Paturile erau de fier, saltelele cu paie, podeaua de ciment. Fiecare celulă a primit pentru încălzire un „primus“ în care dimineaţa şi seara se punea petrol: era singurul mijloc de încălzire în timpul iernii pe care o trăiam şi a celor care aveau să urmeze. Personal nu am suferit prea mult din cauza frigului, fiind amator, până la un punct, de răcoare. M-a supărat în schimb lumina electrică. Funcţiona încontinuu: ziua şi noaptea. Datorită acestei lumini, de care nouă ani am beneficiat, vederea mea care era anormal de puternică a avut de suferit”.
Vizeta, cel mai supărător lucru
Scriitorul Nicolae Carandino spune că cartea sa că cel mai greu lucru i-a fost să se adapteze condiţiilor din închisoare. Lucrul cel mai supărător era vizeta, locul din care gardianul îi supraveghea. Ajunsese să nu mai poată suporta zgomotul făcut de aceasta, la închidere şi deschidere:
„Supărătoare era şi vizeta pe care, din timp în timp, când mai rar, când mai des, o utiliza gardianul de serviciu ca să ne supravegheze. Zgomotul căpăcelului tras, ochiul care mai mult se ghicea iscoditor prin orificiu – lăsau senzaţia dureroasă a unui atentat la o ultimă inviolabilitate.
Fiindcă, treptat, urma să înţeleg esenţa închisorii la care eram supus. Celula nu însemna o cameră închisă în care să aştept liniştit curgerea timpului prescris. Celula era o minusculă cetate, asediată de un inamic, în posesia tuturor armelor imaginabile împotriva mea, care nu aveam niciun instrument de apărare şi care depindeam în întregime de asediat. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, dar mi-a fost mult mai greu să înţeleg”.
Apropiat al lui Iuliu Maniu
Nicolae Carandino, născut la Brăila, la 19 iulie 1905, s-a stins din viaţă la Bucureşti la 16 februarie 1996. El a fost una dintre persoanele cele mai apropiate şi apreciate de Iuliu Maniu. De altfel, atunci când la cinci februarie 1953, Iuliu Maniu va muri în inchisoarea de la Sighet, Nicolae Carandino, împreună cu un fost ministru ardelean, în celula golită de viaţă, va rosti "Pater Noster" şi "Ave Maria" la căpătâiul patului celui care devenise un simbol al poporului român.
Provine dintr-o familie de origine greacă: tatăl studiază medicina la Bologna şi la Paris, iar mama, crescută în stilul fetelor de familie burgheză, vorbea şi scria franţuzeşte, cânta la pian. Copilăria şi adolescenţa, Nicolae Carandino şi le va petrece în protipendada mai mult grecească a oraşului.
Spiritul cosmopolit în care s-a format nu-l va împiedica, la câteva decenii distanţă, arestat politic de către Securitate, să refuze emigrarea în Grecia, emigrare oferită cu o bunăvoinţă calculată de către Partidul Comunist care nu dorea, din cauza spiritului caustic şi incomod al lui Carandino, să-l includă în proces cu Iuliu Maniu.
A „optat" pentru nouă ani de temnita grea (efectuată la Galaţi şi Sighet) şi opt ani de domiciliu obligatoriu la Bumbăcari şi Rubla, "sate noi" construite de deportaţi cu ani în urmă în Bărăgan. Studiile liceale le urmează la Brăila, iar cele universitare, Dreptul şi Filosofia, la Bucureşti şi Paris.
Arestat la Tămădău când încerca să fugă din ţară
În timpul celui de-al doilea război mondial este internat în lagărul de la Târgu-Jiu, odată cu Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Zaharia Stancu. Este în două rânduri director al Teatrului Naţional, iar între anii 1944-1947, directorul ziarului Dreptatea, oficiosul Partidului Naţional Tărănesc.
În 1947 făcând parte, împreună cu soţia sa, din grupul însoţitor a lui Ion Mihalache, a fost arestat la Tămădău în momentul când încercau să fugă cu avionul din ţară. Soţia sa, actriţa Lily Carandoni, a fost pusă în libertate după o deţinere de câţiva ani, dar nu a mai reintrat în teatru.
În schimb Nicu Carandino a fost eliberat în preajma anului 1960 şi a avut domiciliu obligatoriu la Brăila unde a suplinit o catedră la o şcoală profesională. După această perioadă cruntă petrecută în Bărăgan, cei doi soţi s-au despărţit.
Vă mai recomandăm şi:
Medic, despre tratamentele „minune” anti-COVID: Atâţia dintre voi vor muri de o moarte grea
Se încarcă comentariile...
