Liviu Rebreanu, îndrăgostit nebuneşte de Fanny, tânăra actriţă pe care a luat-o de soţie. I-a adoptat copilul din flori
0
Considerat întemeietorul romanului modern în literatura română şi unul dintre cei mai mari scriitori români din secolul al XX-lea, Liviu Rebreanu a trăit o frumoasă poveste de iubire.
Scriitorul şi-a iubit nebuneşte soţia pe care a cunoscut-o în iunie 1911, atunci când a fost numit secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, condus de Emil Gârleanu. Aici a întâlnit-o pe actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu, care va debuta, la 9 octombrie, în spectacolul cu piesa „Rapsozii” de Victor Eftimiu. Rebreanu se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăra actriţă.
Conform Muzeului Naţional al Literaturii Române, la doar câteva luni, pe 19 ianuarie 1912, Liviu Rebreanu se căsătoreşte cu actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu, descendentă a unei familii înstărite, o femeie ambiţioasă, frumoasă şi impulsivă, sufletul pereche care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe aceasta, încât i-a recunoscut copilul nelegitim făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi, pe nume Puia-Florica. La scurt timp, Fanny a plecat de la Teatrul Naţional din Craiova, iar proaspăta familie va părăsi oraşul, stabilindu-se la Bucureşti.
Acesta este un schimb, dar nu e iubire
În anul 1912, în Almanahul Societăţii Scriitorilor Români apare poemul în proză „Mărturisire” (amintit de Fanny Rebreanu în volumul „Cu soţul meu, ca discretă cerere în căsătorie”), o prelucrare a unui text maghiar, „Strófak”/”Strofe”, aparţinând prietenului său Szini Gyula.
În „Mărturisire”, Liviu Rebreanu realiza o romantică şi emoţionantă mărturie a iubirii pentru soţia sa: ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”.
În decembrie 1929, scriitorul este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, însă la 19 noiembrie 1930, în urma unor dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului şi din fruntea Teatrului Naţional.
Singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit
De loc din Bistriţa-Năsăud, din satul Târlişua, Liviu Rebreanu va cumpăra o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde se va simţi inspirat şi va scrie multe din volumele sale, pe mai departe.
Despre acest loc, soţia sa, Fanny Rebreanu, declara: „Via de la Valea Mare a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”.
De asemenea, la şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era lipsit de posibilităţi materiale.
Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept.
În ianuarie 1944, o radiografie pulmonară arată că are o „pată” la plămâni. Se va retrage la casa de la Valea Mare, unde trece la cele veşnice pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soţie, Fanny, şi de Puia, fiica pe care a adoptat-o şi a adorat-o.
Multă vreme a circulat zvonul că ar fi fost împuşcat sau că s-ar fi sinucis, ambele variante nefiind, însă, susţinute de dovezi solide. Este înhumat la cimitirul din localitate, printr-o ceremonie extrem de modestă.
Vă recomandăm să citiţi şi:
La doar câteva luni, pe 19 ianuarie 1912, Liviu Rebreanu se căsătoreşte cu actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu, descendentă a unei familii înstărite, o femeie ambiţioasă, frumoasă şi impulsivă, sufletul pereche care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii.
A iubit-o atât de mult pe aceasta, încât i-a recunoscut copilul nelegitim făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi, pe nume Puia-Florica. La scurt timp, Fanny a plecat de la Teatrul Naţional din Craiova, iar proaspăta familie va părăsi oraşul, stabilindu-se la Bucureşti.
Acesta este un schimb, dar nu e iubire
În anul 1912, în Almanahul Societăţii Scriitorilor Români apare poemul în proză „Mărturisire” (amintit de Fanny Rebreanu în volumul „Cu soţul meu, ca discretă cerere în căsătorie”), o prelucrare a unui text maghiar, „Strófak”/”Strofe”, aparţinând prietenului său Szini Gyula.
În „Mărturisire”, Liviu Rebreanu realiza o romantică şi emoţionantă mărturie a iubirii pentru soţia sa: ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”.
În decembrie 1929, scriitorul este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, însă la 19 noiembrie 1930, în urma unor dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului şi din fruntea Teatrului Naţional.
Va cumpăra o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde se va simţi inspirat şi va scrie multe din volumele sale, pe mai departe.
Singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit
Despre acest loc, soţia sa, Fanny Rebreanu, declara: „Via de la Valea Mare, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”. De asemenea, la şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era lipsit de posibilităţi materiale.
Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept.
În ianuarie 1944, o radiografie pulmonară arată că are o „pată” la plămâni. Se va retrage la casa de la Valea Mare, unde trece la cele veşnice pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soţie, Fanny, şi de Puia, fiica pe care a adoptat-o şi a adorat-o. Multă vreme a circulat zvonul că ar fi fost împuşcat sau că s-ar fi sinucis, ambele variante nefiind, însă, susţinute de dovezi solide.
Este înhumat la cimitirul din localitate, printr-o ceremonie extrem de modestă.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
