Laura Verde, profesoară: „În Ferentari, singura care dă speranţă este educaţia“
0
Laura Verde, profesoară de limba română şi directoare a Şcolii Generale Nr. 136 din Ferentari, explică faptul că, într-un mediu dominat de violenţă, droguri şi sărăcie, educaţia rămâne singura opţiune pentru ca noile generaţii să aleagă o cale mai bună în viaţă
Laura Verde, profesoară de limba română, cu o carieră de 20 de ani în învăţământ, dintre care opt i-a petrecut în funcţia de director al Şcolii Gimnaziale Nr. 136 din Bucureşti, spune că elevii din Ferentari au aceleaşi nevoi ca oricare alţii. Mărturiseşte că experienţa directoratului a reuşit să o apropie mai mult de grijile şi interesele colegilor de catedră, ale părinţilor, autorităţilor locale şi elevilor deopotrivă.
„M-a ajutat mult să văd cum arată lucrurile din perspectiva fiecăruia“, spune profesoara. Explică şi că, într-un mediu vulnerabil, performanţa se măsoară diferit. Cele mai mari satisfacţii vin din micile progrese zilnice, iar cea mai mare bucurie poate să fie atunci când îşi vede toţi elevii în bănci. Povesteşte că, deşi standardele în educaţie sunt aceleaşi ca în orice altă instituţie de învăţământ, într-o clasă din Ferentari cerinţele sunt diferite: în vreme ce unii copii se pregătesc pentru olimpiade, alţii consemnează o victorie atunci când învaţă să scrie şi să citească.
„Weekend Adevărul“: Când aţi ştiut că veţi îmbrăţişa meseria de profesor şi ce v-a motivat în această alegere?
Laura Verde: Am ştiut dintotdeauna că voi fi profesor, datorită modelelor din viaţa mea de elev. Profesorii mei au fost dedicaţi, extrem de bine pregătiţi, adevăraţi didacticieni! Şi foarte empatici. Deşi mi-am trăit parte din gimnaziu în perioada comunistă, n-am avut parte de o şcoală închistată în tipare, axată pe memorizare. Nu, profesorii mei m-au format în spiritul gândirii critice, al creativităţii, al autenticităţii, al respectului. Mă motivează permanent gândul că încerc să dau vieţii oameni mari buni, serioşi, de încredere.
Laura Verde predă de 20 de ani limba română FOTO Teach for Romania
De ce aţi ales să faceţi parte din echipa Teach for Romania?
M-am alăturat echipei în 2019, din dorinţa de a cunoaşte latura complementară a sistemului formalizat: o societate civilă preocupată nu doar de intervenţii comunitare, ci şi de a aduce un suflu nou, de prezent, în domeniul educaţiei. Întotdeauna am crezut într-un parteneriat public-privat serios, echilibrat, eficient. Şi încă ceva: m-a atras profesionalismul celor din Teach. Sunt aici şi oameni care cunosc foarte bine sistemul educaţional românesc, şi oameni care vin de pe teren extern, dar care duc neuroştiinţele către sistem.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră viaţa la catedră?
Este viaţă, pur şi simplu. Fără patetisme, da, este viaţă! Cu foarte multă seriozitate, cu foarte multă responsabilitate, cu foarte multă asumare, că nu e vorba despre mine, ci despre copiii care trebuie să devină oamenii mari de mâine, cu autenticul din mine. Ştiu cine sunt, ce înseamnă papucii de formator de oameni. Şi mai ştiu că mai şi greşesc, dar că permanent învăţ: citesc, inclusiv didactică, particip la diverse cursuri, ascult elevi, părinţi şi colegi deopotrivă, scriu, corectez lucrări, încerc să mă conectez la situaţia prezentă prin înţelegerea şi aproprierea tehnologiei.
DROGURI, VIOLENŢĂ, SĂRĂCIE
În Ferentari, există un grup social vulnerabil. Ce fel de experienţe aţi avut predând în acest cartier?
Spuneam că e vorba despre viaţă. Şi în Ferentari e viaţă, ca oriunde, doar că trebuie să recunoaştem toate provocările pe care ni le dă acest cartier: droguri, violenţă, sărăcie. Elevii noştri văd şi trăiesc toatea astea, dar ca profesor nu mă cramponez de ele. Nu privesc elevii prin prisma lor, căci aş cădea în ceea ce nu mi-a plăcut niciodată: să-i tratez cu milă. Ştiu foarte bine ce se întâmplă acolo, cu ce se confruntă. Ştiu, de exemplu, că pentru mulţi dintre oamenii de lângă şcoală existenţa e o luptă de supravieţuire. Dar mai ştiu ceva: singura care dă speranţă este educaţia! Şi ţin ca elevii mei să spere, să viseze la viitorul lor, fiind la şcoală! Ei au înţeles cum îi văd eu: sunt copii în care am încredere, pe care îi respect şi care ştiu să respecte la rândul lor. Provocările cartierului pică una după alta în momentul în care învăţăm să ne respectăm, în primul rând, pe noi înşine.
Laura Verde predă de 20 de ani limba română FOTO Teach for Romania
Care sunt cele mai frumoase imagini sau amintiri cu elevii din şcoala unde predaţi?
Elevi salutând profesorii pe stradă, elevi fără absenţe la şcoală, elevi rezolvând temele în staţia STB, foşti elevi deveniţi adulţi responsabili, cu propriile familii.
Ce aspect îl găsiţi, totuşi, cel mai dureros?
Părinţii care le transmit copiilor, fără să-şi dea seama, desconsiderarea şcolii, prin neimplicarea în educaţia lor.
TREI PILONI DE BAZĂ: GÂNDIREA CRITICĂ, RESPECTUL ŞI AUTONOMIA
Pe ce se bazează tehnicile dumneavoastră de predare?
Pentru mine, succesul în învăţare, şi în viaţă, de fapt, ţi-l asigură identificarea, asumarea şi plierea pe nevoile elevului. Autonomia, respectul şi recunoaşterea statutului copiilor noştri sunt nevoile pe care le-am identificat aici, la 136. Elevii din 136 au nevoie să fie recunoscuţi ca elevi, pur şi simplu. Toate trei formează coloana vertebrală a demersului meu didactic: lecţia de limba română se construieşte pe respect, pe gândire, pe independenţă. Fiecare conţinut pe care-l abordăm, în lumina formării unei competenţe, implică aceste trei elemente: ne gândim permanent la diversele răspunsuri pe care le putem da, ne gândim la greşelile pe care le facem, onorând chiar greşelile, ne ajutăm reciproc şi lucrăm individual.
Cum arată o oră la clasă?
Încerc să construiesc ora pe model reflexiv: încep cu o conectare, cât de banală – întrebări de genul: „Cum vă simţiţi? Ce mai e nou?“ – şi termin cu: „La ce ne ne foloseşte ce am învăţat azi?“. Terminând o unitate de învăţare care conţine elemente de fonetică şi dialogul ca tipar textual, le-am propus să analizeze cum se desfăşoară în online orele de română, şi nu numai, şi au ajuns la concluzia că e necesar să pronunţăm cuvintele clar, corect şi să avem răbdare să-i ascultăm pe ceilalţi, după care să intervenim. Singuri au conştientizat legătura şcoală-rea-
litate. Le propun, de fiecare dată, exerciţii conectate la relitatea lor şi îmi vine în minte unul: cum scriem corect adresa – aceasta legat de substantivele proprii, de exemplu. Lucrăm mult, împreună şi în echipe, dar şi individual. Individual, pentru că în felul acesta luptăm cu anxietatea care se creează în faţa foii albe, fie că e lucrare de control, fie că e examen de Evaluare Naţională.
V-aţi adaptat aşadar la şcoala online.
Şcoala online este pentru mine şi elevii mei o continuare firească a ceea ce facem fizic, în clasă: acelaşi tipar didactic, aceleaşi discuţii, aceleaşi tipuri de exerciţii, cu un plus de filmuleţe, aş zice.
ABANDONUL ŞCOLAR, O GRIJĂ CONSTANTĂ
Ce fel de abordare aveţi la clasă: sunteţi mai degrabă severă sau mai mult maleabilă?
Eu nu sunt un profesor jucăuş! Sunt mai degrabă unul de tipul socratic: multe întrebări cu multe răspunsuri, multă dezbatere, multă gândire. Departe de mine gândul că metodele moderne n-ar fi eficiente! Doar că îmi par că au căzut într-o extremă: nu mai duc, de cele mai multe ori, către finalităţi de învăţare. Tind să cred că interesul către şcoală l-am stârnit prin felul meu de a fi: serios, responsabil, cu mult respect. Şi simt şi ei asta. Ca toţi copiii, cei din Ferentari au nevoie să ştie că există limite. Aceste limite le oferă siguranţă.
Elevii mei ştiu că la şcoală, la orele noastre, e intrezis la injurii, la atitudini de a-l judeca pe celălalt, la a râde de celălalt. Şi limitele acestea se aşază zilnic. Apoi, mă gândesc la elevii mei care acum sunt clasa a VI-a B. Vorbind despre ce nume ar putea să aibă clasa lor, ei singuri au ajuns la: „Clasa celor ce ştiu ce fac! Clasa care încearcă să facă să fie bine: să asculte, să fie respectuoşi, să se ajute“. Mă duc şi spre clasa a V-a A: mi-au spus că le place că pot să mă întrebe orice, că le şi răspund, dar că ştiu că trebuie să o facă civilizat şi să fie o întrebare decentă.
Laura Verde este profesoară în Ferentari FOTO Teach for Romania
Ce greutăţi aţi întâmpinat în a-i determina pe copii să se îndrăgostească de şcoală?
Greutăţi? O, cum să nu fie! În primul rând, atât eu, cât şi colegii mei ducem o luptă constantă cu riscul de abandon şcolar. Sunt copii care lipsesc destul de mult, din varii motive, dintre care, am identificat noi, lipsa de implicare a părintelui. Uneori izbândim, alteori, nu. Dar suntem conştienţi că nu suntem supereroi, suntem oameni care se bucură pentru fiecare elev în parte.
Vă mai recomandăm şi:
Cum reuşeşte o văduvă să se bucure de viaţă în ţinutul dezolant al combinatului din Hunedoara FOTO
Se încarcă comentariile...
