Africa, tărâmul contrastelor. Impresiile unui biolog român care a lucrat patru ani în Zair: „Am rămas surprins. Coloniştii belgieni au adus civilizaţia acolo“

Sute de profesori români au lucrat în anii ‘70 în şcoli din Africa, în baza unor acorduri încheiate de România cu ţările ”prietene” de pe continentul negru. Buzoianul Constantin Spilcea este unul dintre dascălii aleşi să exporte educaţia în Republica Zair, Congo de azi. Toate prejudecăţile i-au fost spulberate profesorului de biologie încă de cum a pus piciorul pe pământ african, unde avea să vadă pentru prima oară copiatoare în şcoli.

Profesorul de biologie Constantin Spilcea avea 34 de ani când a fost pus în faţa unei opţiuni uriaşe pentru cariera sa. Conducerea învăţământului buzoian a făcut apel, în anul 1974, către dascălii cunoscători ai limbii franceze, să se înscrie la selecţia de cadre didactice dispuse să lucreze în Africa. 

”În urma unui concurs organizat de Ambasada Zairului, prin Ministerul Învăţământului, am fost selectaţi vreo 200 de profesori pentru a preda în urma unui contract pe perioadă determinată în această ţară. Am fost recrutaţi profesori de biologie, chimie, geografie şi fizică în urma unui interviu în limba franceză pentru a preda în Zair. Erau două posibilităţi, de a pleca fie în Maroc, fie în Republica Zair. Fiind profesor de biologie am optat pentru sălbăticia Africii, din centrul continentului, unde aveam posibilitatea să aflu mai multe detalii despre cum arată flora, cum arată fauna, aşa cum vedeam la televizor. Încă din copilărie, urmărind filmele Daktari, voiam să cunosc cât mai mult la faţa locului cum arată de fapt natura în inima Africii”, povesteşte Constantin Spilcea. 

Constantin Spilcea era căsătorit şi avea un copil mic însă familia nu a fost o piedică în alegerea ce avea să o facă. Toţi trei s-au îmbarcat în avion şi s-au lăsat conduşi spre un tărâm necunoscut, despre care dascălul ştia doar că face parte din lumea a treia.

”Îmi amintesc şi acum, în după-amiaza zilei de 14 septembrie 1974 am plecat de pe aeroportul Otopeni, condus de ambasadorul de atunci al Zairului. Era început de an şcolar în această ţară. Am zburat cu Air Zair timp de 12 ore, fără escală, de la Bucureşti la Kinshasa, capitala Zairului. Survolând la joasă înălţime, am văzut prin hublouri cum arată pădurea ecuatorială. Pe aeroport ne-au întâmpinat autorităţile locale şi toţi cei 200 de profesori am primit repartiţii în toate colţurile imensei ţări care este de vreo zece ori mai mare decât România. Eu am fost recomandat să predau într-un liceu din regiunea Shaba, fostă Katanga pe timpurile mai vechi”, spune profesorul Pilcea.

Aveau piscine cu acces pe bază de cartele 

Profesorul Spilcea a fost repartizat la un liceu din oraşul Likasi, aflat pe un deal dintr-o zonă bogată în zăcăminte de cupru. În Likasi au ajuns doi profesori români, cu familiile lor. La început, mărturiseşte dascălul, nu a fost deloc uşor cu acomodarea ”dar mai ales cu clima, fiind una ecuatorială subtropicală în care erau şase luni secetă, şase luni sezon ploios, din noiembrie până în aprilie, perioadă greu de suportat de către organism”. 

”Ca biolog ştiam că organismul suferă, dar pentru că oraşul Likasi se afla la peste 1000 de metri, unde am avut şansa să fim repartizaţi, aerul era cât de cât acceptabil. Era unul dintre oraşele moderne ale Zairului, oraş minier din zona Shaba, de unde se extrăgea cupru”, îşi aminteşte profesorul.

Impactul cu civilizaţia africană a fost altfel decât se aştepta. Buzoianul a descoperit o populaţie foarte educată, clădiri frumoase, drumuri asfaltate şi iluminate, aspect pe care le mai văzuse doar în documentare despre realităţile din vestul Europei. 

”Mulţi considerau aceste ţări ca fiind înapoiate. Am rămas surprins că ajungând într-o ţară din Africa ca totul să nu fie aşa cum îmi închipuiam. Colonialiştii belgieni au adus însă civilizaţia acolo. Oraşul Likasi era o adevărată grădină. Erau arbuşti cu flori roşii pe marginea şoselelor, care emanau un miros deosebit, iar pe coline se vedeau bananierii. Aveau piscine cu acces pe bază de cartele. Kinshasa avea blocuri de peste 20 de etaje, avea magazine şi pieţe foarte bine aprovizionate, asfalt pe străzi. Dacă în România nu erau copiatoare, în liceul în care eu am predat existau copiatoare Xerox. Existau în 1974 laboratoare moderne, care fiecare era prevăzut cu nişe de evacuare a noxelor din încăperi. Erau săli foarte impunătoare construite de către belgieni”, povesteşte profesorul Spilcea.

Constantin Spilcea a fost surprins în 1974 să descopere în Africa un sistem de învăţământ total diferit de cel din ţara noastră, dar foarte eficient. Dascălii aveau rolul în şcoală de a descoperi vocaţia copiilor, pentru a-l canaliza apoi în direcţia potrivită. Astfel, sporeau şansele elevilor de a reuşi în învăţământul superior.

”Sistemul de predare era unul foarte lejer. Nu existau cataloage, ci nişte fişe prin care fiecare profesor îşi nota situaţia elevilor. La fiecare semestru exista un examen scris prin care se nota prin puncte, de la 1 la 40, nu până la 10, cum era la noi. La ei , zece era de trecere. Fiecare liceu avea secţii distincte, ştiinţifice, pedagogice, administrative. Eu am predat la secţia biologie - chimie, unde cei mai mulţi elevi se îndreptau spre medicină. În schimb, ceea ce m-a surprins, învăţământul era selectiv, cu concurs de asdmitere, cu taxă. Elevii erau foarte dedicaţi, în timpul cursurilor te urmăreau, erau foarte atenţi, pentru a aprofunda pe anumite subiecte. La finalul anilor de lucru cu ei, am primit scrisori de mulţumire de la fiecare”, îşi aminteşte profesorul Constantin Spilcea.

A fost interesant, mărturiseşte profesorul, să experimenteze şi rolul de minoritar într-o mare populaţie de culoare. ”În localitatea în care am lucrat, majoritatea albilor, adică urmaşii colonialiştilor belgieni ori investitorii greci care deţineau magazine şi hoteluri, circulau cu maşini personale. Românii, fiind mai săraci, circulam cu autobuzul şi la un moment dat se amuzau pentru că era ciudat ca un alb să fie văzut în autobuz. Aşa ne-am câştigat respectul lor. Pe belgieni nu prea îi apreciau, deoarece îi tratau cu superioritate pe negri. Şi pe noi, profesorii din est, colonialiştii ne priveau de sus. Atunci nu eram bine primiţi de belgienii pentru că ei considerau că sunt singurii care pot să domine această ţară”, spune dascălul.

Noul regim alimentar le-a produs şi el un şoc românilor ajunşi în Africa. “M-au invitat la masă, pentru că mă respectau foarte mult. Am fost însă şocat când am văzut că ei puneau pe grătar nişte viermi mari, pe care-i mâncau apoi cu poftă. Din păcate, n-am putut suporta să văd aşa ceva şi i-am refuzat politicos, dar mai târziu am văzut că de fapt astfel de viermi şi de animale ciudate erau la mare căutare în pieţele lor. Am descoperit mai târziu că piaţa africană este o piaţă pur biologică, cu alimente pure. Din ianuarie până în decembrie întâlneai fructe proaspete de pe toate continentele. Avocado de acolo era deosebit de aromat, papaya era la fel un fruct foarte gustos”, povesteşte profesorul buzoian.

Dincolo de oraşe, indigenii umblau aproape goi, în sălbăticie

Ajuns în inima continentului negru, profesorul şi-a dorit foarte mult să ia contact cu sălbăticia, cu fauna şi flora specifice zonei ecuatoriale. Pe timpul primei vacanţe din anul şcolar, s-a ivit ocazia să se aventureze chiar în mijlocul junglei ecuatoriale, unde avea să petreacă mai bine de o lună. 

Biologul român n-a ezitat nicio clipă să dea curs invitaţiei venite de la studenţii săi. ”Într-o vacanţă am plecat cu un grup de studenţi la medicină într-o călătorie în pădurea ecuatorială, până în zona unde exista okapi, okapi fiind un mamifer apropiat zebrei dar foarte retras. Am reuşi să pătrund în pădurea tropicală, unde numai cu securea se putea intra, printre liane. În inima junglei am găsit o staţiune de cercetări pentru okapi, unde am fost invitat să rămân pentru cercetări. Localnicii povesteau că în zona pădurii cosntruiau capcane, gropi imense cu crengi deasupra. După capturare studiau modul de comportament în captivitate”, povesteşte dascălul.

Până să ajung la zona Okapi trebuia să pătrund cu un grup de profesori de biologie în parcul Virunga, unde existau animale în libertate. În parcul sălbatic, vizitatorii aveau cabanele chiar în mijlocul parcului. Ca să faci safari trebuia să te trezeşti la 5 dimineaţa, când venea o maşină descoperită în care mergeai şi puteai face fotografii. Dimineaţa înainte de îmbarcare deja leoparzii, leii şi elefanţii erau în jurul cabanei noastre. Atunci am urcat în acest vehicul şi am început să vizităm o imensitate de parc, unde animalele trăiesc în sălbăticia lor. (Constantin Spilcea)

Chiar dacă era la curent din reviste şi documentare cue obiceiurile populaţiilor tribale din Africa, profesorul Spilcea a avut un şoc atunci când a dat nas în nas cu pigmeii.

”Când ne deplasam cu camionul, am văzut pigmeii, despre care citisem că se află într-o stare de izolare în sălbăticie. Sunt nişte oameni care nu depăşesc un metru şi jumătate şi trăiesc în semisălbăticie. Am avut ocazia să văd trecând prin liziera pădurii un cuplu. El purta doar în faţă un fel de şorţ, ca să ascundă partea inferioară a corpului, cu arcul şi cu săgeata, iar ea aproape dezbrăcată, având de o parte şi de cealaltă a nasului un fel de ac, de săgeată, şi la capete cu sânge. Am rămas surprins care este semnificaţia acestui obicei, aflând că acesta este modul lor de viaţă. S-a încercat de către autorităţi să îi integreze dar nu au reuşit, pentru că erau obişnuiţi cu viaţa lor din sălbăticie. Se ocupau cu vânatul, care era mâncarea lor de bază”, spune profesorul Spilcea.

Întâlnirea cu Mobutu Sese Seko

După numai un an de şedere în Zair, buzoianul a avut ocazia să îl cunoască şi pe renumitul dictator Mobutu Sese Seko, cu ocazia unei vizite de lucru a acestuia în regiune. 

”Într-o perioadă de vacanţă, din 1975, am avut ocazia să participăm la festivitatea de primire în oraşul unde lucram pe preşedintele Mobutu. Era un adevărat preşedinte, un om care a reuşit să introducă mult capital străin. Mobutu Sese Seko avea o ţinută aparte faţă de ceilalţi oameni. Era un preşedinte care avea relaţii cu înteaga lume. A apreciat foarte mult România. Prezenţa lui impunea respect şi m-am bucurat că am avut ocazia să îl văd cu ochii mei”, spune Constantin Spilcea.