„Satele Copiilor“, o a doua şansă pentru 300 de micuţi. Povestea mamei sociale care a crescut 10 copii

Publicat: 01.06.2013 13:45

Ultima actualizare: 08.08.2022 09:02

SOS Satele Copiilor luptă pentru a oferi a doua şansa copiilor abandonaţi FOTO SOS Satele Copiilor

Ne naştem în bucurie, suntem ţinuţi în braţele protective ale unei mame şi creştem ghidaţi de înţelepciunea unui tată. Sau cel puţin aşa suntem obişnuiţi că ar trebui să fie. Ce facem însă cu micuţii abandonaţi la naştere sau părăsiţi la vârsta cea mai crudă? Vă spunem povestea unei organizaţii care a reuşit să construiască comunităţi unde familia a renăscut.

În cartierul Floreasca din Capitală, chiar la intersecţia cu strada Fabrica de Glucoză se întind câteva hectare de ireal. 12 case întinse pe un teren întreg construiesc o comunitate de îngeri cărora oameni simpli, dar cu bune intenţii se chinuie să le îngrijească aripile rănite. N-au optat ei pentru o copilărie diferită şi nici nu şi-au dorit să rămână singuri pe lume, dar pentru ei a ales soarta. Tot soarta le-a făurit să cunoască voluntarii unei Asociaţii care există în 133 de ţări ale lumii şi care a avut touşi curajul să întoarcă spatele ghinionului.

Lucrurile par de bun-simţ şi simple

Direcţia de Protecţie a Copilului apelează la fundaţie de fiecare dată când au copii care au nevoie de o familie. Dacă este posibil, copiii sunt primiţi într-una dintre căsuţe. O casă din „Sat” înseamnă o familie de până la şapte copii îngrijiţi de o mamă socială. O mamă socială înseamnă o femeie care este capabilă să-şi asume rolul de mamă, să-l ducă până la capăt şi care de cele mai multe ori este strigată ca atare la sfârşitul programului. Un program înseamnă copii de la vârsta de până în 10 ani (când un copil devine membru) şi până la 14-16 ani, când trece la următoarea fază. Următoarea fază este aceea în care locuieşte într-unul dintre cele două apartamente din Bucureşti împreună cu alţi adolescenţi îngrijiţi de un consilier şi când organizaţia începe să-l ghideze către o viaţă independentă.

„Aici nu mai există mamă socială, dar ea rămâne o persoană de referinţă pentru ei, se întâlnesc periodic, în weekenduri, de sărbători. În schimb, tinerii locuiesc cu psiho-pedagogi, consilieri cum le spunem noi. Aceştia asigură permanenţa, lucrând 24 din 24 de ore, tinerii fiind astfel supravegheaţi. Acolo sistemul este unul de dezvoltare independentă, îi învăţăm să se desprindă pe cât posibil de noi, să se descurce singuri”, explică Diana Podaru, directorul sucursalei din Bucureşti a organizaţiei.

133 de ţări, 1.800 de programe, 1 milion de copii

SOS Satele Copiilor este o organizaţie mondială de ajutorare a copiilor din lumea întreagă înfiinţată în 1949. Activă în peste 133 de ţări şi oferind circa 1800 de programe şi servicii pentru peste un milion de beneficiari, are sucursala mamă în Austria şi este prezentă în ţara noastră încă din 1991. Există trei comunităţi, sate cum le numesc voluntarii, în România: cel din Bucureşti, Sibiu şi cel din Bacău.

Cele 12 căsuţe de tip familial compuse dintr-o mamă socială şi fraţi biologici sau sociali construiesc o adevărată lume paralelă, un universal posibilului. O căsuţă poate primi până la 6-7 copii care locuiesc aici ca într-o familie. Copiii care ajung în Sat sunt cu măsură de plasament, cazurile sunt referite fundaţiei de Direcţiile de Protecţie a Copilului din sectoarele 1, 2 şi 3.

„Noi putem primi copii cu vârstă de la 2 la 10 ani, ei vin la noi şi stau permenant, asta devine casa lor. Mamele au contracte de muncă, muncă la domiciliu. Noi avem grijă de ei până la 26 de ani, aşa cum spune legea”, a mai spus Podaru.

Ceea Ce surprinde orice om care are curiozitatea de a călca „uliţele satului” este modelul tipic în care întreaga comunitate a fost construită: ca o familie. Întregul complex este cu adevărat o nouă şansă. Copiii sunt ajutaţi şi ghidaţi, în diverse faze şi sub diverse forme până când ajung să se întreţină singuri şi să aibă la rândul lor o familie.

Până când termină liceul trăiesc în comunităţile de tineri, apoi primesc fie un ajutor dacă intră pe piaţa muncii pentru chiria din următorii trei ani, fie, dacă au rezultate bune şi urmează o facultate la buget, sunt ajutaţi financiar în continuare de către fundaţie până la maximum 26 de ani. „Sunt diferite moduri de susţinere, nu toate la fel. Este oarecum gradual. Desigur, sprijinul nostru descreşte în timp, ne interesează ca ei să se integreze să devină independenţi. Cel mai bătrân dintre cei care au trecut prin centru nostru are acum 27 de ani. Avem şi situaţii ale unor oameni adulţi care acum îşi aduc copiii la grădiniţe, care se descură singuri. Acesta este pentru noi succesul real”, mai explică directorul sucursalei din Capitală.

Prevenţia, o soluţie viabilă

Efortul voluntarilor nu este nici pe departe finalizat. Pe lângă familiile din Sat, există o echipă de consiliere care se ocupă strict de familiile cu probleme unde riscul unui abandon să fie posibil. Fundaţia are parteneriate cu direcţiile de protecţie a copilului în ceea ce priveşte prevenirea abandonului. Echipa este formată din patru oameni-asistent social şi psiholog care oferă suport părinţilor şi copiilor deopotrivă.

Suportul principal este acela de consiliere, iar cel financiar poate ţine de transportul public, de rechizite sau alte lucruri de genul ăsta.

Anul acesta, SOS Satele Copiilor România are 78 de familii cu 300 de copii.

„Deşi căsuţele noastre sunt extrem de frumoase, scopul nostru nu este acela de a le umple. Este mult mai bine să previi, dacă se intervine la timp, şansele de reuşită sunt foarte mari. Relaţia cu mama naturală, acolo unde este posibilă, se menţine. Se fac întâlniri periodice, apoi, la deciziile importante luate pentru viitorul copilului, mămicile naturale sunt chemate, ele sunt încurajate să menţină relaţia cu copiii lor. Avem, de asemenea, şi cazuri fericite când mămicile dovedesc că au un cămin, un contract de muncă. Ele pot deschide un dosar de reîntregire a familiei. Avem şi astfel de situaţii, cu copii care după ce au stat 6-7 ani cu noi, s-au întors la părinţii lor”, mai explică Podaru.

Fondurile, venite de afară

Din păcate însă, fondurile venite de pe plan local sunt foarte puţine. Peste 75% din fondurile pentru fundaţie vin de afară şi mai ales din ţările vestice, din ţări ca Germania, Austria şi ţările nordice. Cei mai mulţi donează periodic câte puţin.

„Ce este emoţionant este că ei donează aceşti bani pentru copii din alte ţări, banii se duc către Africa, Asia sau alte ţări din Europa. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă şi la noi. Cercetările arată că oamenii nu au fost întrebaţi, deşi eu ştiu că îi întreb mereu şi îi invităm mereu să vină să vadă ce se întâmplă. Apoi, înţelegem că mai există şi un alt aspect care ne diferenţiază de alte ţări, la noi există aproape 30.000 de organizaţii non-guvernamentale. Nu vreau să comentez asupra activităţii pe care multe dintre acestea le au. Noi nu reuşim să strângem în prezent decât circa 15-20% din suma de care avem nevoie. Culmea este că străinii donează bani pentru copiii altora, timp în care noi nu donăm nici pentru ai noştri”, conchide directorul sucursalei pe Bucureşti.

Teodora, mamă socială de 15 ani: am crescut circa 10 copii şi aproape toţi îmi zic mamă

Teodora Gheorghe este una dintre mamele sociale îndrăgostite de puterea cu care familiile din Sat continuă să existe de aproape 20 de ani. Are 60 de ani, dar zâmbetul ei îi trădează tinereţea sufletească, de parcă iubirea faţă de copii o întinereşte. Deşi trebuia să se pensioneze, a hotărât că va rămâne încă doi ani pentru a avea grijă de micuţi până la capăt.

„Am lucrat la început la Institutul de Proiectare Mecanică Fină şi am aflat de la un coleg de acest loc. El ne povestea tot feluri de lucruri frumoase despre acest proiect şi am vrut să văd şi eu despre ce este vorba. Când am venit, nu-mi venea să cred că există această organizaţie. Imediat am zis că sunt baliverne, că este una dintre organizaţiile alea care iau banii şi nu fac nimic pentru copii”, îşi începe povestea femeia.

Iniţial s-a angajat ca secretară la sediul central al organizaţiei şi le povestea tuturor ce lucruri frumoase făceau oamenii aici. Când fiica ei s-a căsătorit, a hotărât să încerce să ofere un pic din căldura de mamă şi celor cărora le-a fost furată de mici.

Ana, copilul abandonat care acum are propria familie

„În 2001, foarte repede mi-au dat cinci copii, după care am mai primit încă doi, pe care mi i-am ales eu. Cu unul încă mai sunt acum, dar o să intre în curând în comunitate. La început a fost foarte greu, pentru că micuţii veneau cu obiceiurile învăţate de la mamele lor, iar eu uneori aveam alte reguli. Dar până la urmă ne-am adaptat. În ianuarie, fac 15 ani de când sunt mamă socială şi am crescut circa 10 copii. Eu m-am convins că ce se întâmplă aici nu prea se mai întâlneşte şi în alte centre. Deşi ar fi trebuit să mă pensionez de ceva timp, am hotărât că adaptarea vine atât de greu şi micuţilor le este atât de greu să se obişnuiască cu tine, legăturile sunt la un moment dat atât de puternice, încât am hotărât să mai rămân încă doi ani până trec toţi la comunitate”, povesteşte mama socială.

Teodora Gheorghe este de părere că fiecare copil vine aici cu câte o poveste, în general niciuna nu se aseamănă cu alta. Cei mai mulţi copii au fost abandonaţi, părinţii lor au avut situaţii extrem de dificile şi au fost abandonaţi. Alţii nici măcar nu şi-au cunoscut vreodată părinţii.

Nu toţi reuşesc poate în viaţă, aşa cum nici copiii care au crescut în familii normale nu o fac, dar cei mai mulţi oameni care au primit o şansă în Sat au ajuns astăzi să aibă chiar şi propriile lor familii.

„Fata cea mai mare pe care am avut-o, Ana, a plecat din sat. Ea este povestea mea de succes. A avut de la început un prieten stabil cu care s-a şi căsătorit şi cu care are acum o fată. Apoi mai este şi Alex, care e cu noi de când avea 3 ani. Acum este clasa a opta, e isteţ, îi merge mintea, i-am pus meditator ca să ia note bune la capacitate. Fundaţia plăteşte chiar şi meditaţii, dacă membrii consideră că micuţii au nevoie. Totuşi eu îi încurajez mereu să nu-mi spună mie mama, să le spună mămicilor lor naturale. Dorinţa mea este ca micuţii să ajungă să-şi ajute părinţii, care, unii dintre ei, au probleme, sunt amărâţi. Eu le zic mereu să ajute şi la rândul lor alţi oameni, aşa cum şi ei au fost ajutaţi”, termină femeia de povestit.

Pe aceeaşi temă: