Dictatorul şi criminalul de război care a contribuit la distrugerea României Mari. Românii i s-au supus fără crâcnire
0
În anul 1940, România devenea doar o piesă în jocul de şah iniţiat de Hitler în estul Europei. Dictatorul nazist s-a folosit de slăbiciunea guvernării româneşti şi de puterea pe care o dobândise pentru a transforma ţara noastră într-o marionetă cu ajutorul căreia îşi mulţumea aliaţii şi desena harta geo-strategică în această zonă.
În anul 1939, Adolf Hitler era stăpânul Germaniei Naziste. Începuse deja de câţiva ani ”era clasică” a extremismului german transformat în politică de stat. În acelaşi an, dictatorul nazist şi-a pus în aplicare planurile de cucerire a lumii şi de creare a ”spaţiului vital” necesar dezvoltării ”rasei ariene”. ”Rasele inferioare” urmau să fie exterminate sau înrobite, iar întreaga Europă trebuia să se supună celui de-Al Treilea Reich. Polonia a fost prima ţintă. Au urmat Cehoslovacia, Olanda, Belgia şi Franţa. Blietz-krieg-ul german făcuse knock-out o Europă vestică pasivă la ridicarea furtunei naziste şi la supliciul polonez. În anul 1940, Hitler era omul momentului în Europa, un dictator nazist dezlănţuit, capabil de orice.
România, condusă la aceea vreme de un rege slab, un oţel german peste care se aşezase rugina românească, aşa cum remarcase istoricul Florin Constantiniu, nu ştia încotro să apuce. Dictatura carlistă, controlată de o camarilă păguboasă, era falimentară. Soluţiile lipseau. Franţa, aliatul tradiţional al României, era în corzi. Anglia, la rândul ei, preocupată de propria supravieţuire. În tot aceste timp, norii negri se adunau în jurul ţării noastre. Ungaria se afla pe mâna lui Miklos Horthy, un extremist revizionist, simpatizant al lui Hitler, care visa la refacerea Regatului Ungariei Mari, poftind la Transilvania. Bulgarii ţineau de asemenea hangul naziştilor şi visau la Cadrilater. În est, ruşii lui Stalin, cu dorinţe expansioniste, în numele internaţionalismului sovietic. Extremismul se răspândea de altfel în toată Europa.
Italia îmbrăţişase fascismul, iar Spania se transformase într-un fief al liderului de extremă dreapta Franco. În aceste condiţii, România era o victimă sigură care aştepta sentinţa. Călăul a fost Hitler, liderul Germaniei naziste. În mâinile sale, România devenise un pion într-un mare joc geo-strategic în zona est-europeană. Cu o Românie neputincioasă, Hitler şi-a mulţumit şi aliaţii, şi-a făcut rost de trupe, dar şi de resurse naturale pentru maşina de război germană. Dezgustat şi în acelaşi timp interesat de români, Hitler a schimbat destinul acestei ţări.
Când România a intrat în sfera de influenţă a lui Hitler
Stalin, stăpânul Rusiei sovietice, avea planurile sale cu Europa. Visa să-şi extindă dominaţia departe către nord şi către vest, să pună mâna pe ţările baltice, pe Finlanda, Polonia şi, de ce nu, România. În orice caz, cel puţin Basarabia era un punct forte pe lista sa de priorităţi. Pe România a pus ochii însă şi Hitler. Câmpurile petroliere, dar şi alte resurse ale României îl interesau pe liderul nazist. Totodată, ţara noastră putea fi o bază excelentă de lansare a unui atac în est. Prietenia cu Stalin era doar o chestiune de conjunctură pentru Hitler. De altfel Fuhrerul avea în 1939 alte priorităţi, nu dorea să se încurce cu ruşii. Pregătea blietz-krieg-ul care va anestezia Europa. Hitler şi-a dat mâna cu Stalin, iar cei dictatori odioşi ai secolului XX au vrut să se asigure că nu se vor ataca reciproc. Nu venise încă vremea răfuielii. De altfel pentru a obţine linişte în est, în timp ce urma să declanşeze furtuna în vest, Hitler era dispus să facă concesii şi să-i mulţumească pe ruşi.
Evident, România urma să fie o carte bună de jucat. Hitler îşi dorea să-i lase pe ruşi să se înfrupte, dar nu prea mult. Să facă România să sângereze, dar să o lase în viaţă, mai ales cu preţioasele sale câmpurile petroliere. Normal, din punct de vedere strategic, ţara noastră era şi o zonă tampon binevenită pentru nazişti, în caz că ruşii se răzgândeau. Pe data de 23 august 1939 sovieticii şi-au dat mâna cu naziştii şi au semnat, la Moscova, Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat între ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, şi ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop. Actul a fost semnat în prezenţa lui Stalin. Cele două mari puteri totalitare se asigurau că nu vor fi atacate una de cealaltă. Totodată acest pact a semnat şi începutul scoaterii la mezat a României. Ruşii şi-au exprimat dorinţa de anexare a Basarabiei, iar Hitler a fost întru totul de acord. Semnarea acestui pact a semănat teroare la Bucureşti. Oamenii politici români şi-au dat seama că va urma sfârşitul României Mari.
”La Bucureşti, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost primit ca „o lovitură de teatru" sau „un trăsnet din senin". Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord şi asupra teritoriilor de împărţit între ei şi că Polonia şi România se aflau —vai! — între ele”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”. Pe lângă Basarabia, ruşii au plusat şi au cerut şi Bucovina, teritoriul neprevăzut în textul pactului secret, anexând ilegal şi ţinutul Herţei, lucru care l-a nemulţumit profund pe Hitler şi i-a dat de gândit privind tendinţele expansioniste ale URSS.
În faţa capitulării Franţei şi a încheierii pactului Ribbentrop-Molotov, fără să ştie că deja Basarabia şi nordul Bucovinei au fost promise ruşilor, regele Carol al II lea, dar şi guvernul au decis reorientarea politicii externe şi evident apropierea de Germania Nazistă. Hitler părea singurul capabil să-i scape de ameninţarea sovietică. Apropierea de Germania a început încă din luna mai a anului 1940 prin diferite tatonări. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă", preciza Grigore Gafencu. Condiţia lui Hitler a fost însă clară, România trebuia să facă aşa cum i se dicta din partea Reich-ului şi să fie de acord cu iniţierea unor tratative de revizuire teritorială.
”Josnicia lor este revoltătoare”
Zarurile erau însă deja aruncate în privinţa Basarabiei şi a Bucovinei. Pe 26 iunie, Guvernul României primea un ultimatum de la URSS. Era informat că trebui să-şi retragă trupele din Basarabia şi să predea provincia Uniunii Sovietice. Motivul oficial invocat de ruşi a fost acela că la 1918, România ocupase abuziv această provincie care ar fi aparţinut Rusiei şi mai mult decât atât, în viziunea sovieticilor era populată în mare parte cu ucrainieni. ”În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.(...) Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”, se arăta în respectivul document. Evident Hitler a presat guvernul României să accepte degrabă cererile sovieticilor.
”Fiţi de acord”, le-au transmis nemţii. Practic, Hitler le-a dat de înţeles românilor că sunt pe cont propriu dacă vor să se răfuiască cu ruşii. Evident, Guvernul românesc nici nu a stat pe gânduri şi a dat curs cererilor sovietice. Carol al II lea a virat decisiv către Germania Nazistă, instaurând un guvern de extremă dreaptă, pro-german, condus de inginerul de mine şi industriaşul Ion Gigurtu, un personaj cu vederi anti-semite şi un susţinător al politicii germane. Mai mult decât atât Carol al II lea, a solicitat în România şi prezenţa unei misiuni militare germane. Politica capului plecat, renunţarea fără luptă la teritorii ca şi atitudinea linguşitoare a reprezentanţilor României a provocat în câteva rânduri dezgustul nemţilor şi italienilor. Iată ce mărturisea Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”. Linguşelile şi politica de supunere nu i-a ajutat însă prea mult pe români. Hitler a realizat că România era o piesă destul de valoroasă în jocul său estic. Urmau şi alte amputări teritoriale cu voia lui Hitler.
Dictatul lui Hitler şi pierderea Cadrilaterului şi a Transilvaniei de nord-vest
Adolf Hitler nu dorea să dezmembreze România după modelul Poloniei. Era evident că la un moment dat se va îndrepta către est, contra URSS. Tocmai de aceea petrolul românesc reprezenta o resursă foarte importantă. Totodată, România putea servi drept o importantă bază de atac şi totodată un aliat care putea furniza trupe consistente pe un front preconizat în est. Pe scurt, Hitler dorea să ţină România în viaţă dar în acelaşi timp să-şi mulţumească şi aliaţii pe socoteala acestei ţări. Ungaria lui Miklos Horty îşi dorea să refacă Regatul Ungariei Mari şi să înglobeze Transilvania. Dorea un teritoriu de 69.000 de kilometri pătraţi cu 3.9 milioane de locuitori. Hitler s-a gândit să satisfacă pretenţiile ungurilor şi i-a pus la masa tratativelor cu Românii. Întâlnirea de la Turnu Severin între reprezentanţii Ungariei şi României a fost eşuată. Românii au refuzat să cedeze Ungariei teritoriul Transilvaniei.
”României trebuie să i se arate limpede că un compromise cu Ungaria înseamnă totuşi salvarea unui teritoriu naţional, care, la urma urmelor, este încă destul de mare”, preciza Hitler, care prin trimişii săi punea presiune pe România să ajungă la o înţelegere. După alte negocieri, era clar că nici ungurii, nici românii nu doreau să cedeze şi nu aveau să se înţeleagă. Atunci Hitler a decis singur, hotărând să-i mulţumească pe unguri cu Transilvania de Nord-Vest dar în acelaşi timp să lase o bucată din teritoriul acestei regiuni şi românilor. Italienii şi nemţii au trimis încă de pe 29 august adrese ultimative Guvernului României de a accepta cesiunile teritoriale faţă de Ungaria. Consiliul de Coroană întrunit în noapta aceleei zilei a fost pur şi simplu forţat de nemţi să i-a o decizie fulger, fără echivoc. Wilhelm Fabricius, diplomatul nazist însărcinat de Hitler cu această problemă, ameninţase că dacă nu primeşte hotărârea în cinci minute nu mai oferă nicio garanţie.
Evident, românii s-au supus şi de această dată, fără crâcnire. Pe data de 30 august 1940 a avut loc Dictatul de la Viena, prin care România pierdea în favoarea Ungariei, Nord-Vestul Transilvaniei. În timp ce românii erau forţaţi practic să renunţe la Transilvania de Nord-Vest, Hitler îi mulţumea şi pe bulgari, obligându-i pe români să le dea Cadrilaterul. Pe 31 iulie 1940 prin ambasadorii săi, Hitler le cere românilor să cedeze Bulgariei Dobrogea de sud. „Führer-ul socoteşte retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra şi Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială şi de dreaptă, care trebuie acceptată pur şi simplu.
El însuşi a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, aşa ca să nu intre "într-un sistem de târguieli cu românii“, se arăta într-o notă prezentată de Wilhelm Fabricius, ministrului român de Externe. La 2 august, subsecretarul german Ernest Weuiszacker cere românilor să termine cât mai repede tratativele cu Bulgaria dar şi cu Ungaria. Pe 19 august încep tratativele româno-bulgare de la Craiova terminate prin tratatul de pe 7 septembrie prin care românii renunţau la Cadrilater în favoarea Bulgariei, tocmai pentru a face pe plac Germaniei. România Mare încetase să mai existe, iar ceea ce rămăsese din ea a respectat orbeşte ordinele lui Hitler până aproape de finele războiului.
Vă mai recomandăm:
Anchetă cu privire la înfiinţarea unei celule de extremă dreapta în poliţia germană
Se încarcă comentariile...
